Discuţii privind conceptul de obiect al contractului

Prof. univ. dr. Sache Neculaescu

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social-Politice

Universitatea “Valahia” din Târgovişte

ABSTRACT:

            Obiectul contractului se bucură de o îndelungată tradiţie în dreptul civil. Cu toate acestea, o bună parte a doctrinei juridice îi contestă identitatea, constatând că, aşa cum este reglementat, se confundă cu obiectul obligaţiei. Pe de altă parte, proiectele europene de codificare a dreptului contractelor evită să-l nominalizeze, înlocuindu-l cu conţinutul contractului. Noul Cod civil nu preia aceste orientări normative, preluând reglementarea  Codului civil din Quebec. Studiul de faţă îşi propune să examineze aceste orientări, să evalueze soluţiile noului Cod civil şi să facă propuneri de îmbunătăţire a noilor prevederi normative.

Cuvinte cheie: obiectul contractului, obiectul obligatiei, obiectul prestaţiei, imposibilitatea obiectului, utilitatea prestaţiei, prestaţiile privind bunurile.

 

I.            Ambiguitatea termenului

Obiectul contractului este o noţiune dintre cele mai longevive, care face parte din fabuloasa construcţie romană a obligaţiilor civile. Fără să fi fost definit ca atare illo tempore, el ne apare evocat prin sintagma solvendae rei în definiţia obligaţiei civile dată de Institutele lui Justinian[1], folosită pentru a desemna angajamentul de a plăti (solvere) ceea ce era datorat (eius quod debeatur)[2].

Etimologic, termenul “obiect” vine de la latinescul obiectum, format din prepoziţia ob (înainte) şi verbul  iacio, ere, (a pune) şi are două accepţiuni: pe de o parte,  sugerează ideea de exterioritate şi semnifică tot ce se află în afara subiectului, lucrurile materiale, concrete şi tangibile;  acelaş termen a căpătat şi o altă semnificaţie, semnificând scopul urmărit de acţiunile omului, avantajul economic sau moral prefigurat[3].

În drept, obiectul contractului avea să fie teoretizat de Pothier potrivit căruia “convenţiile poartă asupra unui lucru care trebuie dat, a unui lucru care trebuie făcut sau a unui lucru care nu trebuie făcut”[4], ceea ce jurisconsulţii romani înţelegeau prin do ut des, facio ut facias, facio ut des, do ut facias.  Codul civil francez preia această exprimare prin prevederea de la art. 1126 potrivit căreia “orice contract are ca obiect un lucru la care părţile se obligă să-l dea, să-l facă sau să nu-l facă”. Cu o formulare mai generală, Codul civil român dispunea la art. 962 că “obiectul contractului este acela la care părţile sau numai una dintre părţi se obligă”. Deşi definiţia nu se referea la „lucruri”, prevederile sale subsecvente de la art. 963-965 C. civ. aveau în vedere condiţia ca lucrul să fie determinat, fiind vizate şi lucrurile viitoare ca obiect al contractului.

Cu timpul, în doctrină, termenul a devenit tot mai polisemantic, făcând posibile o serie de confuzii. Astfel, mulţi autori identifică obiectul cu “dreptul pe care contractul are scopul de a-l crea”[5]. În concepţia acestora, obiectul contractului nu se rezumă doar la ceea ce s-a obligat debitorul (quid debetur) ci la ceea ce creditorul este în măsură să obţină, identificându-se astfel cu cauza contractului. Alţi autori definesc contractul ca “acordul dintre două sau mai multe persoane asupra unui obiect care are interes juridic. El poate avea ca obiect fie formarea unei obligaţii, fie modificarea sau stingerea, ori transmiterea unui drept”[6], ceea ce, de fapt, reprezintă efectele contractului.

Nici doctrina franceză mai recentă nu este mai unitară. Se afirmă că “orice contract are un singur efect, crearea de obligaţii care au ca obiect prestaţia promisă; nu este absolut exact să vorbim de obiectul contractului. În realitate, nu contractul are un obiect ci obligaţia produsă prin contract”[7], pentru că “atunci când Codul civil se referă la obiectul contractului are în vedere obiectul obligaţiei”[8]. În acelaşi sens se afirmă că ”obiectul contractului întreţine un oarecare echivoc şi crează riscul confuziei cu obiectul obligaţiei, singurul avut în vedere de Cod”[9]. Alteori, se consideră că obiectul contractului este o noţiune inutilă şi că de fapt, contractul nu are decât efecte astfel că obiectul este al obligaţiei care face parte din conţinutul contractului[10]. Mai recent se consideră că obiectul contractului este “operaţia juridică voită de părţi”, o noţiune menită să completeze cauza contractului[11]. Sunt şi autori care afirmă că distincţia dintre cele două noţiuni nu este importantă”[12], în timp ce lucrările mai recente includ obiectul obligaţiei în conţinutul acestuia, alături de cauză[13].

În doctrina românească de drept civil sintagme precum “obiectul contractului”, “obiectul obligaţiei”, “obiectul prestaţiei”, sunt folosite de cele mai multe ori în discursul juridic fără a se reflecta, de fiecare dată, la înţelesul fiecăreia dintre ele. O confuzie frecventă este aceea dintre obiectul contractului şi obiectul obligaţiei şi ea a fost posibilă ca urmare a definiţiei legale de la art. 962 din Codul civil potrivit căreia “obiectului convenţiei este acela la care părţile sau numai una din părţi se obligă”, enunţ inspirat de art. 1126 C. civ. fr. În dreptul românesc, confuziile au fost  favorizate, pe de o parte, de introducerea în studiul tuturor ramurilor de drept a conceptului de raport juridic, care este un concept supraordonat contractului, precum şi de faptul că actul juridic civil constituie obiect de studiu distinct de contract[14], ceea ce a făcut posibile o serie de interferenţe inevitabile. Astfel, potrivit unei opinii de autoritate, conţinutul raportului de drept este reprezentat de “drepturile subiective şi obligaţiile părţilor” iar obiectul acestuia este „acţiunea sau abţinerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde subiectului pasiv (celui ţinut de obligaţie)“[15], în timp ce obiectul actului juridic constă în “obiectul obligaţiei căreia, în cuprinsul raportului juridic, îi dă naştere”[16]. Într-o altă exprimare, acesta ar consta în  “crearea, modificarea sau stingerea unui raport juridic”[17] ori “conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute”[18].

Sunt şi autori care consideră că ”obiectul actului juridic civil este însuşi obiectul raportului juridic civil născut din acel act juridic, conduita părţilor, respectiv acţiunile şi inacţiunile la care acestea sunt îndreptăţite ori pe care trebuie să le îndeplinească”[19]. Potrivit altora, obiectul actului are o dublă semnificaţie juridică: prima vizează prestaţiile la care se obligă fiecare parte a actului juridic iar a doua semnificaţie are în vedere obiectul derivat al obligaţiei, adică obiectul prestaţiei obligaţiei de a da”[20]. Văzut în această ultimă accepţiune se afirmă că “obiectul contractului de vânzare cumpărare este dublu: obligaţia vânzătorului are ca obiect lucrul iar obligaţia cumpărătorului are ca obiect preţul”[21]. Cât priveşte întrebarea dacă obiectul contractului este necesar, se afirmă că “ o operaţiune juridică ar fi un nonsens fără obiect”[22].

Cum se vede, ne aflăm în faţa unei noţiuni care nu are un contur bine definit şi care reclamă un efort de definire cât mai exactă, urmând a distinge net între obiectul contractului, obeictul obligaţiei şi obiectul prestaţiei, distincţie necesară în perspectiva codificării dreptului european al contractelor care presupune o terminologie juridică unitară.

 

II. Obiectul contractului în proiectele de

                                                          codificare europeană

 

Dacă perspectiva elaborării unui Cod civil european este privită cu oarecare scepticism explicabil, ideea codificării unui set de principii europene aplicabile contractelor este deja unanim acceptată. Lansarea de către Comisia Europeană a câtorva chemări privind acest obiectiv esenţial pentru funcţionarea pieţii comune europene, a declanşat o vie dezbatere la nivel academic care s-a concretizat în câteva proiecte importante de codificare a dreptului contractelor. Dintre mai multe opţiuni posibile, cea a ameliorării acquis-ului european a fost cea care a întrunit un consens general. Comisia a propus ca eforturile să se îndrepte mai întâi spre un Cadru Comun de Referinţă (CFR) care să cuprindă un compendium al termenilor cheie în materia contractului prin care să se aibă în vedere, atât practicile naţionale cât şi pe cele comune.

Obiectul contractului, condiţie esenţială pentru validitate, face parte din termenii-cheie ai dreptului clasic civil, astfel că nu poate fi evitat în procesul de armonizare a limbajului juridic civil în spaţiul european. Cu toate acestea, noile proiecte de codificare europeană a dreptului contractual, influenţate poate de faptul că tot mai mulţi autori îi contestă identitatea, evită să-l menţioneze în structura contractului.

Astfel, Capitolul 5 din Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale este intitulat “conţinutul şi drepturille terţelor persoane” iar Principiile dreptului european al contractelor (PECL), proiect elaborat de Comisia Lando, reglementează în Capitolul VI aceeaşi materie denumită “conţinut şi efecte”, terminologie însuşită şi de varianta acestor principii elaborată de Grupul de studii pentru un Cod civil european condus de profesorul Christian von Bar în Cadrul comun de referinţă (Draft Common Frame of Reference – DCFR)[23]. La rândul său Anteproiectul italian de Cod european al contractelor, lucrare elaborată de un grup de universitari conduşi de profesorul Giuseppe Gandolfi, alocă Titlul III din acest important proiect conţinutului contractului.

Replica franceză intitulată Anteproiectul francez de reformă a dreptului contractului şi a prescripţiei, elaborat de echipa condusă de profesorul Pierre Catala, păstrează noţiunea de obiect al contractului în preocuparea declarată de a evita neajunsurile pe care le-ar implica folosirea unui alt termen într-o materie atât de prezentă în doctrină şi jurisprudenţă.

În considerarea aceloraşi motive, Codul civil al Quebec conservă termenul de obiect al contractului definindu-l în art. 1412 drept “operaţiunea juridică avută în vedere de părţi la încheierea ei, aşa cum rezultă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care contractul le naşte”.

 

III. Obiectul contractului în reglementarea noului Cod civil

 

§1. Scurtă analiză a definiţiei. Inspirat de noua reglementare a Codului civil Quebec, noul Cod civil defineşte obiectul contractului în art. 1225 ca fiind “operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”, în timp ce textul de la art. 1412 CCQ prevede că “obiectul contractului este operaţiunea juridică avută în vedere de părţi la momentul încheierii sale, aşa cum rezultă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care contractul le naşte”.

Mai întâi de toate, constatăm că sunt ignorate soluţiile proiectelor europene privind principiile dreptului contractelor, cu toate că există o preocupare consistentă a statelor membre ale Uniunii, mai întâi de armonizare a terminologiei juridice şi apoi de codificare a dreptului contractelor.

Apoi, fiind o materie îndelung discutată în doctrina de drept civil, era de aşteptat o definire cât mai lămuritoare a obiectului contractului. Or, textul pe care îl analizăm preia întocmai enunţul de la art. 1412 CCQ, cu doar două intervenţii, ambele neinspirate. Astfel:

-pentru înţelegerea termenului „operaţiune juridică”, se recurge la exemplificări “precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea…”, procedeu care nu-şi dovedeşte utilitatea în condiţiile în care termenul nu întâmpină greutăţi de înţelegere. Afirmând, spre exemplu, că obiectul contractului de vânzare îl constituie vânzarea, n-am face decât să definim o noţiune prin ea însăşi (idem per idem). Or, potrivit normelor de tehnică legislativă, “textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicaţii sau justificări”[24]. Asemenea exemplificări sunt binevenite doar în teoria dreptului, nu şi în discursul normativ;

-nu doar că exemplificarea nu profită unei mai bune înţelegeri a ceea reprezintă obiectul contractului dar trimiterea la exemple ar putea acredita ideea că obiect al contractului l-ar constitui doar operaţiunile juridice reglementate de lege în cadrul contractelor numite, precum “vânzarea, locaţiunea şi altele asemenea”  ceea ce este fals. Cum se ştie, şi cum o spune expres art. 1169 NCC, “părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”, ceea ce înseamnă că ele pot imagina multe alte asemenea operaţii juridice nereglementate de lege, cum a fost cazul contractului de întreţinere sub Codul civil anterior;

-apoi, spre deosebire de definiţia dată de art. 1412 CCQ care are în vedere “operaţia juridică avută în vedere de părţi la momentul încheierii ei (s.n.), aşa cum rezultă din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor pe care contractul le naşte”, enunţul de la art. 1225 NCC are în vedere doar „operaţiunea juridică…., convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractate”. Or,  pentru determinarea corectă a obiectului contractual, important de ştiut este ce au avut în vedere părţile la data încheierii contractului. La această dată se raportează interpretarea contractului în vederea determinării voinţei concordante a părţilor, avându-se în vedere, printre altele, negocierile purtate de părţi, aşa cum prevede art. 1266 alin. 1 NCC. La aceeaşi dată trebuie raportat şi pentru a se determina legea aplicabilă şi regimul juridic al contractului astfel încheiat;

-în loc să simplifice lucrurile, noua definiţie le complică în mod inutil pentru că introduce încă o verigă la un lanţ care pare a nu avea sfârşit: contractul are obiect operaţia juridică; aceasta are şi ea un obiect, obligaţia; obligaţia, la rândul ei, are ca obiect prestaţia la care se angajează debitorul, aşa cum prevede art. 1225 alin. 1 NCC; obiectul prestaţiei îl constituie bunurile menţionate în art. 1228-1230. În loc să facă lumină, noul Cod civil adaugă mult fum într-o ceaţă preexistentă, amestecând, cum vom vedea în cele ce urmează, obiectul obligaţiei cu cel al prestaţiei;

-în ciuda acestor distincţii introduse în dreptul comun al contractului, reglementarea dată de noul Cod civil contractelor speciale are în vedere înţelesul clasic dat obiectului contractului de art. 962 C. civ. ca fiind “acela la care părţile sau una din părţi se obligă”. Astfel, referindu-se la obiectul vânzării, art. 1657 NCC are în vedere “orice bun”  care poate fi vândut în mod liber, iar art. 1658 NCC are în vedere bunul viitor ca obiect al vânzării. Şi asemenea exemple pot continua:  bunurile de gen şi bunurile fungibile sunt prezentate ca obiect al vânzării (art. 1678 şi art. 1726 alin. 3 NCC), toate bunurile, atât mobile cât şi imobile, obiect al locaţiunii (art. 1779), suma de bani ca obiect al împrumutului (art. 2159 alin. 2) etc. Doar obiectul obligaţiei este corect definit la art. 1226 ca fiind “prestaţia la care se angajează debitorul” (id quod debetur).

§2. Obiectul determinat al contractului. După ce noul Cod civil defineşte obiectul contractului ca fiind însăşi operaţiunea juridică încheiată, la alin. 2 al art. 1225  prevede că “obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute”. Ce poate însemna ca o operaţiune juridică să fie determinată? Dacă operaţiunea juridică este totuşi determinabilă, sancţiunea contractului va fi tot nulitatea absolută? Sunt întrebări la care noul Cod civil nu răspunde.

În opinia noastră, odată ce obiectul contractului a fost definit ca fiind operaţiunea juridică încheiată de părţi, condiţia de a fi determinat ar trebui să vizeze obiectul obligaţiei şi nu cel al contractului, respectiv prestaţiile la care părţile s-au obligat. Operaţiunea juridică voită de părţi nu trebuie determinată, nici cantitativ şi nici calitativ. Calificarea juridică a contractului încheiat şi determinarea în concret a drepturilor dobândite şi a obligaţiilor asumate de părţi se face în cadrul interpretării contractului. Ba mai mult, chiar noul Cod civil admite că anumite clauze ar putea fi îndoielnice, ceea ce ar pune în discuţie caracterul determinat al obiectului, aşa cum este mai nou definit. Or, potrivit art. 1268 din noul Cod civil, pct. 3, clauzele îndoielnice, cele prin care operaţiunea juridică nu ar fi determinată “se interpretează în sensul producerii de efecte şi nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”, potrivit principiului potius valeat quam ut pereat. Un astfel de recurs la logică ar fi putut fi evitat dacă autorii textelor normative ar fi respectat o cerinţă de tehnică legislativă, aceea de a defini atât sintagma “obiect determinat” cât şi “obiect ilicit”. Or, textul de la art. 1225 alin. 3 se limitează a explica doar ce înseamnă obiect ilicit, deşi o asemenea condiţie pune mai puţine probleme de înţelegere decât caracterul determinat al aceluiaşi obiect. O asemenea dificultate ar fi fost evitată dacă despre conţinutul contractului s-ar fi dispus că trebuie să fie determinat, aşa cum prevede, de exemplu,  art. 31 din Codul european al contractelor potrivit căruia “conţinutul contractului este determinat când obiectul prestaţiilor, modalităţile şi termenele de executare pot fi deduse din convenţie”.

La fel, Cadrul comun de referinţă (DCFR) redactat de Christian von Bar, când se referă la conţinutul contractului în cadrul Secţiunii a doua din Capitolul 9, “conţinutul şi efectele contractelor” din Cartea a doua, la art. II – 9:101 denumit “termenii contractului” prevede că aceştia rezultă, printre altele, din „acordul expres sau tacit al părţilor, din lege, practicile stabilite între părţi şi uzanţe” etc. Mai mult, potrivit aceluiaşi proiect, când preţul care trebuie plătit în temeiul contractului nu poate fi determinat plecând de la stipulaţiile părţilor sau de la alte reguli aplicabile ori apelând la uzanţe sau practici, el va fi cel normal reclamat în circumstanţe comparabile la momentul încheierii contractului, un preţ rezonabil. Aceeaşi soluţie o găsim şi în art. 5.1.7. din Principiile Unidroit, cât şi în Principiile Lando.

Pentru motivele deja arătate, normele de la art. 1230 şi 1231 din noul Cod civil, cele care se referă la “determinarea calităţii obiectului” şi la “determinarea obiectului de către terţ” ar fi trebuit să privească in terminis determinarea “obiectului prestaţiei” şi nu al unui obiect oarecare.

Sub un ultim aspect, odată ce noul Cod civil prevede la art. 1226 alin. 1 că “obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”, condiţiile prevăzute  de norma subsecventă de la alin. 2 al aceluiaşi text sunt ale prestaţiei şi nu ale obiectului obligaţiei, cum greşit se exprimă textul normativ potrivit căruia “el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinat şi licit”. Raportarea la prestaţie şi nu la obiect o regăsim în toate textele normative care au inspirat sau care ar fi trebuit să inspire pe autorii acestor prevederi ale noului Cod civil. Astfel, Codul civil din Quebec, după ce prevede la art.1373 că obiectul obligaţiei este prestaţia de care este ţinut debitorul faţă de creditor, care constă în a face sau a nu face ceva, dispune la alin. 2 că “prestaţia trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie prohibită de lege şi nici contrară ordinii publice”. Conform aceleaşi logici, Anteproiectul Catala,  la art. 1121 dispune că obiectul contractului este un lucru[25] la care se obligă o parte, iar la art. 1121-2 sunt menţionate condiţiile lucrului, ceea ce înseamnă că este vorba de condiţiile prestaţiei şi nu ale obiectului.

§3. Raportul dintre obiectul contractului şi leziune. Într-o perioadă în care ordinea publică de protecţie devine tot mai energică iar libertatea de voinţă tot mai limitată, echilibrul dintre prestaţiile contractuale reprezintă o preocupare consistentă a doctrinei de drept civil în având drept reper justiţia contractuală. Dreptul judecătorului de a reduce clauzele penale excesive, de a anula clauzele abuzive, de a anula contractele pentru lipsa cauzei atunci când prestaţiile sunt derizorii, sunt edificatoare în acest sens.

În aceeaşi preocupare, noul Cod civil ne oferă o reglementare diferită a leziunii în contracte. Potrivit art. 1221  “există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii” are la îndemână anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită.

Cum se vede, spre deosebire de vechea reglementare, leziunea poate fi invocată şi de majori iar preocuparea esenţială a instanţei este adaptarea contractului prin restabilirea echilibrului contractual afectat. Noul Cod civil califică însă leziunea ca viciu de consimţământ, opţiune care se înscrie în preocuparea de a asigura libertatea consimţământului exprimat de părţi la încheierea contractului. Există însă şi o serie de opinii potrivit cărora leziunea ar trebui privită ca  “o cauză distinctă de desfiinţare a contractului, care se bazează pe încălcarea regulii echivalenţei contraprestaţiilor, care trebuie să caracterizeze un contract comutativ, sinalagmatic şi oneros”[26], idee dezvoltată de doctrina noastră în cadrul unui studiu dedicat leziunii al cărui autor afirmă că „este recomandabil ca leziunea să fie reglementată în strânsă legătură cu echilibrul contractual, ca o condiţie pe care trebuie s-o îndeplinească obiectul oricărui contract cu titlu oneros şi comutativ”[27]. Or, dacă lipsa de echivalenţă între prestaţii trebuie privită ca un viciu al contractului şi nu ca viciu de consimţământ, concepţie la care ne alăturăm[28], ar urma să considerăm că existenţa unui echilibru între prestaţii trebuie să reprezinte o condiţie a obiectului obligaţiiilor iar leziunea ar trebui tratată ca dezechilibru obiectiv al prestaţiilor la care părţile s-au obligat şi nu ca viciu de consimţământ. Concomitent, ea poate fi examinată şi ca un „remediu contra dezechilibrelor contractuale obiective”[29], dând posibilitatea reechilibrării obligaţiilor asumate de părţi prin actualizarea contractului, soluţie impusă de noua viziune a solidarismului contractual[30], avansată de art. 4:109 pct. 2 din Principiile dreptului european al contractelor, text potrivit căruia, la cererea părţii lezate, tribunalul poate adapta contractul astfel încât să-l pună de acord cu ceea ce părţile ar fi trebuit conveni în conformitate cu exigenţele bunei-credinţe. Aceeaşi soluţie o regăsim şi în art. 3. 10 alin. 2 din Principiile Unidroit.

Un semnal al acestei evoluţii a leziunii, văzută ca viciu al contractului şi nu al consimţământului,  îl constituie şi soluţiile pronunţate de jurisprudenţa franceză prin care se consacră concepţia obiectivă despre leziune potrivit căreia pentru desfiinţarea contractului lezionar nu se cere proba vicierii consimţământului aşa cum nici invers, proba absenţei unui viciu de consimţământ nu constituie un obstacol pentru desfiinţarea contractului pentru caz de leziune, instanţele nefiind preocupate de starea de spirit a părţilor care au încheiat contractul[31]. Această opţiune a instanţelor franceze n-a putut fi blocată de faptul că leziunea este tratată de Codul civil francez la art. 1118 în secţiunea privind consimţământul. Analizând obiectul probei în materia leziunii, autori prestigioşi de drept civil francez consideră că “nu este nevoie să se probeze faptul vicierii consimţământului prin dol, eroare sau violenţă; este suficient să se stabilească faptul obiectiv al leziunii, adică insuficienţa preţului la vânzare, inferioritatea lotului la partaj, excesul remuneraţiei la mandat etc.”[32]

Concepţia obiectivă despre leziune este prezentă şi noul alineat introdus la art. 1675 C. civ. fr. prin Legea nr. 49-1509 din 28 noiembrie 1949 potrivit căruia “în cazul promisiunii unilaterale de vânzare, leziunea se apreciază în ziua realizării ei”. Este cazul în care între momentul promisiunii unilaterale de vânzare şi cel al acceptării ei de către  cealaltă parte, valoarea imobilului creşte considerabil. Dispunând că leziunea se apreciază în momentul acceptării promisiunii, legea se îndepărtează de la concepţia subiectivă care ar cere raportarea leziunii la data când vânzătorul şi-a exprimat consimţământul, consacrând concepţia obiectivă, cea care cere ca leziunea să fie apreciată la momentul încheierii contractului prin acceptarea cumpărătorului.

Întrebându-se care va fi viitorul leziunii, doctrina franceză se pronunţă în favoarea concepţiei obiective[33], afirmând că sancţiunea cea mai potrivită este revizuirea contractului care asigură stabilitatea acestuia, soluţie preferabilă desfiinţării retroactive a convenţiei lezionare. Este o concepţie dictată de noua filosofie a contractului văzut ca un instrument de realizare a echilibrului între prestaţii  în spiritul a ceea ce tot mai frecvent este numit solidarismul contractual[34]. Aşa cum este prefigurată, leziunea trebuie să fie mai degrabă un remediu decât o sancţiune, fiind îndreptată spre refacerea echilibrului contractual prin adaptarea contractului.

Într-o astfel de concepţie, echilibrul dintre prestaţiile contractuale nu poate fi decât o condiţie a obiectului obligaţiilor asumate prin contract, motiv pentru care milităm pentru ca această condiţie să fie înscrisă, nu în cadrul consimţământului ci al obiectului contractului.  Un reper normativ european important care poate fi evocat este  Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor care, deşi conservă enunţul  restrictiv de la art. 1118 C. civ. fr. privind caracterul excepţional al resciziunii contractului pentru leziune doar pentru minorul neemancipat şi majorii protejaţi în cazurile prevăzute de lege, nu califică acest motiv de nulitate drept viciu de consimţământ ci îl include în cadrul capacităţii părţilor.

§4. Utilitatea prestaţiei contractuale.  Pe lângă condiţiile clasice ale prestaţiei contractuale, acelea care vizează posibilitatea, liceitatea, caracterul determinat sau determinabil al acesteia, întâlnim uneori şi pe cea privind utilitatea ei. Astfel, art. 1174 din Codul civil italian dispune că “prestaţia care constituie obiectul obligaţiei trebuie să fie susceptibilă de evaluare economică şi trebuie să corespundă unui interes, chiar nepatrimonial al creditorului”. Aceeaşi condiţie o regăsim şi în Codul Gandolfi, art. 25, potrivit căruia “conţinutul contractului trebuie să fie util, posibil, licit, determinat sau determinabil iar potrivit art. 26, “conţinutul contractului este util când corespunde unui interes patrimonial al celor două părţi sau cel puţin al uneia dintre ele”.

Un alt proiect francez de reformă a dreptului contractului prevede la art. 86 că un contract cu titlu oneros este nul pentru lipsă de interes când contraprestaţia convenită pentru cel care se angajează este iluzorie sau derizorie.

Utilitatea prestaţiei contractuale a fost subliniată de Pothier încă din anul 1761 în primul tratat de obligaţii: “ceea ce se obligă cineva să facă sau să nu facă faţă de cel pentru care obligaţia este contractată, trebuie să fie caracterizat de un interes să se facă sau să nu se facă; acel interes trebuie să fie apreciabil”[35].

Şi o parte a doctrinei româneşti, atunci când analizează condiţiile prestaţiei,  obiect al obligaţiei, menţionează condiţia  ca “prestaţia să prezinte interes pentru creditor”[36], impusă de solidarismul contractual[37], văzut ca o nouă “construcţie teoretică privind fundamentele intelectuale ale contractului”[38]. Alteori, se are în vedere “valoarea” prestaţiei contractuale, plecând de la caracterul patrimonial al contractului, care este de esenţa sa[39].

Împotriva admiterii acestei condiţii a obiectului obligaţiei s-a afirmat că cerinţa utilităţii se confundă cu cea a posibilităţii prestaţiei, pentru că “dacă se stipulează un lucru care nu există în natură, obligaţia este în egală măsură şi inutilă”[40] sau că o asemenea condiţie ar afecta libertatea contractuală, principiu care nu se opune încheierii unui contract inutil[41]. Un alt argument împotrivă este cel potrivit căruia “utilitatea pecuniară a obligaţiei evocă chestiunea echivalenţei prestaţiilor”[42].

În opinia noastră, prestaţia contractuală trebuie să îndeplinească ambele condiţii, privitoare, atât la utilitatea ei, cât şi la proporţionalitate, cea care asigură echilibrul dintre prestaţiile contractuale.

 

§5. Orice imposibilitate iniţială a obiectului obligaţiei este indiferentă contractului?

În Proiectul noului Cod civil publicat în anul 2004, la pct. 3 al art. 1179 se prevedea condiţia unui “obiect determinat, posibil şi licit”, în timp ce, în varianta  Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, obiectul contractului trebuie să fie doar “determinat şi licit”, nu şi posibil, contrar unei reguli de îndelungată tradiţie juridică potrivit căreia ad impossibilium nulla obligatio.

Regula este însă  diferit tratată în spaţiul juridic european.

În dreptul francez ca de altfel şi în dreptul nostru, imposibilitatea prestaţiei este privită la momentul încheierii contractului fiind asimilată obligaţiei inexistente, cea care atrage nulitatea contractului. Privită în acest moment, doar imposibilitatea absolută poate constitui motiv al desfiinţării  contractului, o imposibilitate in abstracto, insurmontabilă pentru oricare alt debitor care s-ar fi obligat la aceeaşi prestaţie[43]. De cele mai multe ori imposibilitatea este însă relativă şi priveşte doar aptitudinea personală a debitorului care s-a obligat, o imposibilitate privită in concreto, care însă nu desfiinţează contractul.

În dreptul german, consecinţele juridice ale imposibilităţii sunt diferite. Astfel, debitorul unei obligaţii imposibile absolut este exonerat doar de executarea în natură a obligaţiei asumate (§275, alin. 1 BGB) dar nu şi de răspundere. Pentru imposibilitatea existentă încă de la momentul formării contractului debitorul va răspunde, excepţie făcând situaţia în care n-a cunoscut şi nici nu putea să cunoască imposibilitatea prestaţiei la care s-a obligat (§ 311a, alin. 2 BGB). În acest caz, debitorul, deşi neculpabil, răspunde în temeiul unei garanţii faţă de creditor că-şi va executa obligaţiile asumate. Dacă însă imposibilitatea survine după încheierea contractului, neexecutarea prestaţiei va fi imputată debitorului, având ca temei prezumţia de culpă a debitorului (§ 283 BGB)[44].

Sistemul common law nu cunoaşte regula ad impossibilium nulla obligatio, astfel că cel care s-a obligat prin contract este ţinut să răspundă chiar şi pentru obligaţii imposibile[45].

Noul nostru Cod civil are în vedere, la art. 1227, “imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei”. Potrivit acestei norme, “contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”. Soluţia este inspirată de Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale, potrivit cărora “simplul fapt că la momentul încheierii contractului executarea obligaţiei asumate era imposibilă nu afectează validitatea contractului” (art. 3.3). Conform alin. 2 al aceleaşi norme “simplul fapt că la momentul încheierii contractului o parte nu era îndreptăţită să dispună de bunurile la care contractul se referă nu afectează validitatea contractului”.

Cu un text mai sintetic, care vizează ambele ipoteze, art. 4: 102 din Principiile dreptului european al contractelor (PECL) dispune că “un contract nu este invalid pentru simplul motiv că la încheierea lui, executarea obligaţiei era imposibilă sau că una dintre părţi nu avea dreptul să dispună de bunurile care formează obiectul”.

Fără a se referi la condiţia ca obligaţia să fie posibilă, Codul civil italian, în art. 1347  vizează “posibilitatea survenită a obiectului”[46] iar art. 28 din Codul european al contractelor se referă la “survenienţa posibilităţii conţinutului” contractului. Ambele reglementări vizează însă obligaţiile afectate de condiţie sau de termen.

Chiar dacă soluţia noului Cod civil este aliniată acestor proiecte europene printr-un text care pare să deroge de la regula ad impossibilium…,câteva întrebări sunt totuşi inevitabile:

-mai întâi, concesia pe care noul Cod civil o face printr-o exprimare atât de tranşantă, ar fi avut nevoie de câteva nuanţări obligatorii. Ne-am putea întreba: chiar orice imposibilitate în care se află una dintre părţi la momentul încheierii contractului să fie indiferentă pentru valabilitatea acestuia? Doctrina clasică spune că nu. De altfel, că aşa ar trebui să fie, o spune chiar enunţul pe care îl examinăm, în partea lui finală,  potrivit căruia contractul este valabil “în afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”. Exprimarea este însă prea lapidară, lăsând insuficient conturată condiţia care priveşte posibilitatea prestaţiei. Textul normativ ar trebui să fie mai explicit şi să prevadă care “imposibilitatea iniţială a prestaţiei” poate fi indiferentă contractului. Pentru un plus de claritate norma ar fi trebuit să prevadă că doar imposibilitatea relativă în care se află una dintre părţi nu afectează contractul, în timp ce imposibilitatea absolută a prestaţiei, cea care, în mod obiectiv împiedica pe oricare alt debitor să-şi execute obligaţiile, este o cauză de nulitate absolută. Invocarea în practică a unui astfel de motiv al desfiinţării contractului are nevoie de un temei juridic explicit care ţine strict de obiectul obligaţiei şi nu de “cazul în care prin lege se prevede altfel”, exprimare care este o trimitere fără adresă. Care să fie un asemenea “alt caz” de nulitate absolută a contractului? Dacă în materia obiectului contractului, autorii textelor normative au găsit potrivită exemplificarea prin trimitere la vânzare, locaţiune, împrumut, trimiterea la “alte cazuri prevăzute de lege” este o exprimare prea generală;

-o asemenea distincţie între cele două imposibilităţi ale obiectului obligaţiei este operată de majoritatea manualelor de astăzi[47] şi o găsim în art. 27 din Codul european al contractelor, proiect al privativiştilor de la Pavia, potrivit căruia “conţinutul este posibil când contractul este susceptibil de a fi executat în lipsa obstacolelor obiective cu caracter material sau juridic care împiedică de o manieră absolută realizarea obiectivului urmărit”, definiţie care ar fi trebuit preluată şi de noul nostru Cod civil. Altfel, norma de la art. 1227 noul Cod civil este incompletă şi poate induce concluzia că promovează o concepţie mai indulgentă faţă de imposibilitatea prestaţiei, condiţie pe care o şi ignoră ca principiu. O asemenea interpretare ar intra în coliziune cu preocuparea europeană de moralizare a contractului, impusă de protecţia consumatorilor, care a impus o serie de orientări noi, preluate şi de noul nostru Cod civil, cum ar fi obligaţia de a acţiona în toate fazele contractului cu bună-credinţă, obligaţia de informare, adaptarea contractului, invocarea leziunii de către majori, impreviziunea etc. O protecţie eficientă a părţii mai slabe din contract ar presupune lărgirea noţiunii de imposibilitate ca obstacol al validităţii, cel puţin a contractelor în care există o dependenţă sau subordonare între părţi[48] şi nu o relaxare a exigenţei faţă de prestaţiile ce se dovedesc imposibile absolut, pe care o propune norma aflată în discuţie. Milităm aşadar pentru ca principiul tradiţional ad impossibilium nulla obligatio să-şi găsească locul în cadrul unei norme de principiu, aşa cum există în Codul civil Quebec, art. 1373 alin. 2  şi art. 1121-2 alin. 2 din Ante-proiectul Catala şi abia apoi să fie enunţată norma de la art. 1227 noul Cod civil;

-sub un alt aspect, dacă imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei nu atrage nulitatea contractului,  ce soluţie va fi pronunţată în cazul imposibilităţii survenite după încheierea contractului?

-din perspectivă terminologică sintagma „imposibilitatea obiectului obligaţiei” nu este potrivită. Odată ce s-a convenit că obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul, aşa cum dispune art. 1226 noul Cod civil, o minimă consecvenţă de limbaj juridic ne impune să avem în vedere imposibilitatea prestaţiei şi nu a obligaţiei. Altfel de ce a fost necesară distincţia nou introdusă? O asemenea distincţie o face şi Codului civil Quebec, ale cărui dispoziţii au inspirat pe redactorii noului Cod civil. Astfel, după ce la art. 1373 din acest cod se defineşte obiectul obligaţiei ca fiind prestaţia de care este ţinut debitorul faţă de creditor şi care constă în a face sau a nu face ceva, în alin. 2 al aceluiaşi text se dispune că “prestaţia (s.n.) trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie contrară ordinii publice”. La fel, art. 1174 din Codul civil italian care se referă la prestaţie ca obiect al obligaţiei.

§6. Prestaţiile privitoare la bunuri. Normele de la art. 1229-1230 din noul Cod civil poartă ca denumiri marginale “bunurile viitoare”, “bunurile care nu sunt în circuitul civil” şi “bunurile care aparţin altuia”.

Primul dintre enunţuri, cel de la art. 1228 NCC, prevede că “în lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare”.  Trecând peste exprimarea în sine, care, din punct de vedere al formei nu este cea mai inspirată,  pe fond ea continuă să întreţină în continuare confuzia clasică între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei, la un moment când tocmai salutam sfârşitul ei prin distincţia clară pe care o operează noul Cod civil în cele două enunţuri de la art. 1225 şi art. 1226, definind obiectului contractului, în cazul primului text şi obiectul obligaţiei, în cazul celui de-al doilea.  Va trebui să cădem de acord că nu contractul ci prestaţia sau chiar obligaţia, ca gen proxim, poartă asupra bunurilor. Deşi obiecţia poate părea facilă, continuăm să credem că terminologia unui nou Cod civil trebuie să se recomande printr-o  maximă rigoare. Pentru identitate de motive, toate cele trei norme de la art. 1228-1230 n.C.c. ar fi trebuit să aibe în vedere prestaţia sau chiar obligaţia, genul proxim al al prestaţiei şi nu bunurile, termen care evocă o altă materie importantă a dreptului civil pe care o regăsim în Cartea a III-a.

În egală măsură, prevederile de la art. 1231-1232 NCC.n-ar trebui să se refere la “determinarea calităţii obiectului” sau la “determinarea obiectului de către un terţ” ci la “determinarea prestaţiei contractuale”, pentru că tot despre ea este vorba. Un argument în acest sens ni-l furnizează chiar modelul noii reglementări, Codul civil Quebec, care, la art. 1374 prevede că “prestaţia poate purta asupra oricărui bun, chiar şi viitor…”, formulă care ar fi trebuit preluată la toate cele trei norme de la art. 1229-1230 din noul Cod civil. În ce priveşte o altă reglementare care a inspirat pe autorii noilor texte, Codul civil italian, deşi la art. 1348 se referă la “bunurile viitoare”, enunţul normei are în vedere „prestaţia privind bunurile viitoare” şi nu bunurile ca atare.

Referindu-se la bunurile care aparţin altuia, noul Cod civil se limitează la enunţarea regulii potrivit căreia bunurile care aparţin unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, fără a se referi la excepţie, contractul fraudulos încheiat de părţile care ştiau sau ar fi trebuit să ştie că bunul contractat nu este al înstrăinătorului, contract a cărui sancţiune este nulitatea absolută, prin aplicarea regulii fraus omnia corrumpit, în privinţa căreia există o jurisprudenţă destul de consistentă. Semnificativ este că nici norma de la art. 1683 n.C.c., plasată în materia contractului de vânzare cumpărare, deşi are şase alineate, niciunul nu se referă la vânzarea frauduloasă a bunului altuia.

IV. SCURTE CONCLUZII

 

Reglementarea dată de noul Cod civil obiectului contractului reprezintă un omagiu formal adus acestui concept, de vreme ce nu-i este rezervată decât o singură prevedere, cea de la art. 1225, care, aşa cum am arătat, preia doar parţial enunţul normativ de la art. 13 din Codul civil al Quebec. Celelalte norme privesc obiectul obligaţiei şi cel al prestaţiilor contractuale cu enunţuri care întreţin o serie de confuzii între cele trei noţiuni distincte. În aceste condiţii apare justificată opinia autorilor care susţin renunţarea la  conceptul de obiect  cu aceea de conţinut al contractului. Definiţia dată acestuia ca fiind operaţia juridică voită de părţi nu aduce clarificări suplimentare noţiunii de definit, complică şi mai mult terminologia în această materie, făcând loc altor confuzii. Deosebit de aceasta, noua reglementare lasă câteva întrebări fără răspuns, cum ar fi soarta contractului în cazul imposibilităţii absolute a obligaţiei asumate de una dintre părţi sau a contractului al cărui conţinut este doar determinabil ori sancţiunea contractului privind bunuri care aparţin altuia, încheiat în mod fraudulos (fraus omnia corrumpit).

Dincolo de controversele doctrinare privind utilitatea sau inutilitatea conceptului de obiect al contractului, simplul fapt că principalele proiecte de codificare a dreptului contractual (Principiile Dreptului European al Contractului – PECL, proiect elaborate de Comisia Lando, Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale – PU, Codul European al Contractelor propus de privativiştii de la Pavia, Cadrul Comun de referinţă – Draft Common Frame of Reference (DCFR), elaborat sub conducerea profesorului Christian von Bar, evită acest concept, înlocuindu-l cu  conţinutul contractului şi efectele acestuia, putea îndemna pe autorii noilor prevederi normative să se alinieze acestei tendinţe, în considerarea unei posibile codificări viitoare a principiilor comune aplicabile contractului în spaţiul juridic european care presupune o terminologie juridică unitară.

Dacă la toate acestea adăugăm nevoia unor noi condiţii ale conţinutului contractului privind echivalenţa şi utilitatea prestaţiilor contractuale, ceea ce ar impune ca leziunea să fie tratată ca viciu al contractului şi nu ca viciu de consimţământ, într-o perioadă în care justiţia contractuală impune tot mai insistent nevoia de echilibru între prestaţiile contractuale, credem că am motivat propunerile pe care le-am avansat privind revizuirea textelor normative analizate.


[1] Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura

[2] Apud Gaius, III,168: Tollitur autem obligatio praecipue solutione eius quod debeatur

[3] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Ếd. Presses Universitaires de France, 8e éd., Paris 2008, p. 626

[4] Pothier, Traité des obligations, selon les règles tant du for de la conscience que du for extérieur, Paris, Orleans, 1764, Tome I, Part. I, Chap. I, Sect. I, art. V: “De ce qui peut faire l’objet des contrats’.

[5] G. Baudry-Lacantinerie et L. Barde, Traité théorique et pratique de droit civil. Des obligations, tome I, Paris, 2e éd. 1900, p. 263

[6] C. Aubry et C. Rau, Cours de droit civil français d’après la méthode de Zachariae, tome IV, Obligations, 6e éd. par E. Bartin,  LGDJ, Paris, 1871, p. 412

[7]  H. Desbois et E. Gaudemet, Théorie générale des obligations, Ếd. Sirey, Paris, 1965, p. 89

[8] J. Carbonnier, Droit civil, tome IV, Les obligations, Ếd. Thémis, 22e, Paris, 2000, p. 112

[9] J. Flour, J.-L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les obligations, tome 1 – L’acte juridique, Ếd. Armand Colin, 10e, éd. 2002, p. 169

[10] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, Éd. Dalloz, 7-e édition, 1999, p. 280, B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. 2. Contrat, sixième edition, Éd. Litec, Paris, 1998, p. 210

[11] A-S. Lucas-Puget, Essai sur la notion d’objet du contrat, LGDJ, 2005,  Paris, p. 279

[12] R. Demogue, Des obligations en general, tome II, Les sources, 1923, Librairie A. Rousseau, Paris, p. 544

[13] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Obligations, 10e éd., Ếd. Dalloz, Paris, 2009, p. 280,

[14] Intrarea în vigoare a noului Cod civil va putea constitui poate şi momentul în care să fie  restructurate disciplinele de învăţământ, urmând ca teoria generală a actului juridic să fie integrată în teoria generală a contractului civil, disciplina urmând a se numi introducere în dreptul civil. Subiectul ar putea fi supus unei dezbateri a tuturor facultăţilor de drept pentru a fixa o orientare comună şi în ce priveşte dreptul familiei şi dreptul comercial, în contextul noilor prevederi legale. Pe de altă parte, dacă de principiu conceptualizarea trebuie să caracterizeze orice demers cognitiv al ştiinţei dreptului, nu mai puţin, excesul de abstractizare poate dăuna înţelegerii unora dintre fenomenele juridice. Bunăoară, răspunderea văzută în general, ca raport juridic, dăunează înţelegerii a ceea ce este fiecare dintre formele răspunderii, diferite atât ca structură cât şi ca finalitate.

[15] Tr. Ionaşcu şi colaboratorii, Tratat de drept civil. Vol. I. Partea generală, Ed. Academiei, 1967, p. 208. În acelaşi sens, Gh. Beleiu, Drept civil român.Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 95

[16] Ibidem, p. 290

[17] A. Ionaşcu,  Drept civil. Partea generală, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 5

[18] Gh. Beleiu, op cit., p. 162

[19] E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil romând. Vol. I. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 211

[20] P. Vasilescu, Actul juridic în Introducere în dreptul civil, ediţia a 2-a , revăzută şi adăugită, Colecţia universitaria. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, pp. 458, autori I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu

[21] L. Stănciulescu, Drept civil. Parte specială. Contracte şi succesiuni, ediţia a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 26

[22] P. Vasilescu, op. cit., p. 457

[23] Study Group on a European Civil Code/Research Group on EC Private Law (Acquis Group, coordonatori Christian von Bar, Eric Clive and Hans Schulte-Nolke), Principles, Definitions and Model Rules of European Private Law – D.C.F.R. – full edition, Ed. Selp, Bucureşti, 2009

[24] Art. 38 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în anul 2010

[25] Termenul “lucru” este întrebuinţat în acelaşi sens tradiţional al art. 1126 din Codul Napoleon, care nu semnifică un lucru material ci doar ceva concret, o prestaţie la care se obligă debitorul şi la care este îndreptăţit creditorul

[26] P. Vasilescu, op. cit., p. 465

[27] L. Pop, Echilibrul contractual şi leziunea în contracte, Dreptul nr. 11/2008, p.77- 98

[28] A se vedea S. Neculaescu, Leziunea – viciu de consimţământ sau dezechilibru contractual, Revista Română de Drept privat nr.3/2010,  pp. 57-76

[29] D. Mazeaud, în lucrarea colectivă Le solidarisme contractuel, Sous la direction de Luc Grznbaum, Marc Nicod, Economica, Paris, 2004, pp. 61-33

[30] A.S. Courdier-Cuisinier, Le solidarisme contractuel, Ếd. Litec, Paris, 2006, pp. 179-187

[31] Fr. Terré Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 10-éd., Dalloz, 2009, pp. 327-328. În acelaşi sens, H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil. Obligations. Thèorie générale, tome II, première volume, Montchrestien, Paris, 1998, p. 205

[32] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. 2. Contrat, sixième edition, Litec, 1998, p. 351

[33] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, 10-e édition, Éd.Litec, Paris, 2007, p. 212,  B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 351, Fr. Terré, Ph. Simler, Z. Lequette, op. cit., p. 297

[34] A se vedea în acest sens L. Pop, Încercare de sinteză a principalelor teorii referitoare la fundamentele contractului, cu privire specială asupra autonomiei de voinţă şi teoriei solidarismului contractual, Revista română de drept privat nr. 5/2007, pp. 75-118

[35] R.J. Pothier, Traité des obligations, nr. 138, apud D. Houtcief, Le contenu du contrat, în volumul Pour une réforme du droit des contrats, sous la direction de François Terré, Éd. Dalloz, 2009, 191-192

[36] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 38

[37] L. Pop, Executarea contractului sub autoritatea principiului solidarismului contractual, Dreptul nr. 7/2011, pp. 71-110. Cât priveşte semnificaţia juridică a principiului solidarismului, fără a-i contesta influenţa în multe dintre prevederile noului Cod civil analizate de distinsul autor, ne îngăduim totuşi să ne manifestăm  rezerve în a-i recunoaşte o autoritate propriu-zisă.

Oricât de seducătoare ar fi orizonturile deschise de un asemenea curent de gândire, nu putem să nu constatăm că ele ţin de un anumit romantism juridic, pentru că solidarismul ne spune cum ar trebui să fie dreptul, nu cum este el în realitate. Dacă în susţinerea acestei noi orientări a contractului s-au întrecut în elocinţă autori precum Cr. Jamin, “Pledoyer pour le solidarisme contractuel”, in Le contrat au début de XXI-e siècle. Études offerts à Jacques Ghestin, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2001,  D. Mazeaud, “Loyauté, solidarité, fraternité: la nouvelle devise contractuelle?, in L’avenir du droit, Mélange en homage à François Terré, Presses Universitaires de France, 1999, subiectul face obiectul unei dezbateri animate în jurul unei întrebări care reprezintă şi titlul volumului Le solidarisme contractuel – Mythe ou réalité? (Ếd. Economica, 2004, coordonator Luc Grynbaum). Însuşi Jean Carbonnier constată că “într-o perioadă în care căsătoria a devenit transformată excesiv în contract, unii visează să transforme orice contract într-o căsătorie” (Les obligations, 22e éd., Paris, Éd. Presses Universitaires de France, 2000, p.227) iar autorii unui recent manual de obligaţii civile, Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 10 e edition, Ếd.Dalloz, Paris, 2009, p. 44, comentând solidarismul contractual, susţin că “a contracta nu înseamnă a intra într-o religie ci a încerca să faci afaceri”. Fraternitatea în afaceri rămâne o frumoasă iluzie pentru că, aşa cum afirmă autorii precitaţi la p. 47 din lucrarea evocată, “dreptul contractelor trebuie conceput în funcţie de om, aşa cum este şi nu cum el ar trebui să fie”. Sunt motive pentru care, exigenţe precum obligaţia de toleranţă, obligaţia de coerenţă ş.a. rămân simple deziderate cu o încărcătură preponderent morală. Ele ar trebui privite ca îndatoriri şi nu obligaţii propriu-zise, aşa cum sunt calificate în majoritatea proiectelor de codificare a contractului (Astfel, potrivit Secţiunii 2 din Capitolul I al Principiilor dreptului european al contractelor (Principiile Lando) “îndatoririle generale” sunt cele prin care fiecare parte este ţinută să acţioneze cu bună-credinţă (art. 1:201) şi să colaboreze cu cealaltă parte pentru ca toate efectele contractului să se producă (art. 1:202).  Tot astfel, propunerile făcute de privativiştii de la Pavia, conduşi de profesorul Gandolfi, sub denumirea Codul european al contractelor, au în vedere îndatoririle de corecţie a contractului, de informare, de confidenţialitate şi la cele care decurg din clauzele implicite, definite de art. 32 din acest proiect, ca fiind cele care se consideră că au fost acceptate în mod tacit de părţi pentru că sunt necesare pentru producerea efectelor voite de acestea, decurgând din datoria de bună-credinţă sau din cutume). Subiectul este însă mult prea delicat pentru a fi expediat într-un subsol de revistă. De aceea, vom reveni asupra lui.

[38] Ibidem

[39] P. Vasilescu,   pp. 461-462

[40] A.S. Lucas-Puget, op. cit.  nr. 263

[41] C.B.M.Toullier, Le droit civil français suivant l’ordre du Code, Paris, t. 6. 1830, nr. 146

[42] D. Houtcief, op. cit., p. 192

[43] Ph. Malinvaud, op.cit., p. 178

[44] B. Fauvarque-Cosson, op. cit.  p. 307

[45] Ibidem, p. 310

[46] Art. 1347 Possibilità sopravvenuta dell’oggetto.

[47] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4-e edition, Defrénois, Paris, 2009, p. 304,  Fr. Terré, Pour une reforme du droit des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2009, pp. 190-191.

[48] Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, op. cit., p. 313.

Anunțuri
Published in: on August 25, 2011 at 18:29  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://sacheneculaescudotcom.wordpress.com/2011/08/25/discutii-privind-conceptul-de-obiect-al-contractului/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: