NOUL COD CIVIL, ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE ÎN PRIVINŢA TERMINOLOGIEI JURIDICE NORMATIVE

NOUL COD CIVIL, ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE ÎN PRIVINŢA TERMINOLOGIEI JURIDICE NORMATIVE

  1. I. Spre o terminologie comună  a dreptului privat european

Dreptul a fost şi va fi întotdeauna intim legat de limbajul în care este exprimat, fiind pe bună dreptate numit „prelungirea necesară a conceptelor juridice”[1] Termenii vehiculaţi în cadrul fiecărui sistem de drept cu ajutorul limbajului, “vocabularul propriu al profesiunilor juridice”[2], exprimă, în mod fidel, atât opţiunile politice ale legiuitorului naţional, tradiţiile sale istorice, culturale, religioase, cât şi influenţele altor reglementări.

Piaţa comună pe care o presupune Uniunea Europeană presupune reguli şi principii comune aplicabile contractelor transfrontaliere, ceea ce face ca tot mai insistent să fie invocat un drept european al contractelor şi chiar unificarea întregului drept privat european. Până la construirea unui viitor Cod civil european, care ar presupune reglementări unice în domenii diverse, precum dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii şi securităţii sociale, dreptul internaţional privat şi dreptul procesual civil, proiect temerar, privit cu rezerve de eurosceptici[3], obiectivul Uniunii europene îl constituie apropierea legislaţiilor europene. Pentru realizarea acestuia au fost emise o serie de directive în domenii speciale, transpuse în ordinea internă care au influenţat dreptul contractelor[4].  Concomitent, au fost elaborate o serie de proiecte de codificare a dreptului contractelor, începând cu Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale, continuând cu “Principiile dreptului european al contractelor”[5] elaborate de o echipă de universitari condusă de profesorul Ole Lando, propunerile Academiei privativiştilor de la Pavia conduşi de profesorul italian Giuseppe Gandolfi, intitulate “Codul European al contractelor”. Concomitent, Ante-proiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi a dreptului prescripţiei (Avant-projet de réforme du droit des obligations et du droit de la prescription), un proiect ambiţios redactat de cunoscuţi teoreticieni ai dreptului sub conducerea profesorului Pierre Catala îşi propune adaptarea Codului civil francez, “constituţia civilă a Franţei”, la noile provocări la care este supus astăzi dreptul continental.

O dificultate majoră a realizării acestor proiecte o constituie terminologia juridică, domeniu în care a fost gândit Cadrul Comun de Referinţă redactat, într-o primă variantă, de o echipă condusă de profesorul german Christian von Bar. Comunicarea Comisiei Europene din 12 aprilie 2003, intitulată “Un drept european al contractelor mai coerent. Un plan de acţiune” a generat o serie de preocupări doctrinare menite să armonizeze terminologia juridică în dreptul contractual şi să fixeze un set de principii directoare. Sub egida Societăţii de legislaţie comparată şi Asociaţiei Henri Capitant a Prietenilor Culturii Juridice Franceze, o echipă de universitari francezi condusă de Bénédicte Fauvarque-Cosson şi Denis Mazeaud au elaborat volumul intitulat “Terminologia contractuală comună. Proiect de Cadru comun de referinţă”. Astfel, fiecare dintre cei doi competitori principali şi exportatori de soluţii juridice de pe piaţa dreptului european,  sistemul continental şi common law, este interesat să impună propriile tradiţii[6]. Cum prima versiune a Cadrului comun de referinţă reprezintă viziunea anglo-saxonă, la 26 aprilie 2010, prin Decizia 2010/233//UE, Comisia Europeană a înfiinţat un grup de experţi menit a îmbunătăţi această primă structură importantă a viitorului drept european al contractelor, aflată astăzi în plin proces de dezbatere doctrinară.

Deşi există o convergenţă a principiilor şi o apropiere a celor două sisteme de drept, continental şi cel insular, lipseşte limbajul neutru care să exprime o gândire juridică tot mai omogenă, într-un context plurilingvistic, în condiţii în care fiecare limbă a statelor membre ale Uniunii Europene, este egală cu celelalte. Din păcate, limba latină, atât de expresivă şi de concisă, sub care s-a impus ius commune în Europa, ţine de istoria dreptului, iar principiile dreptului roman fixate în adagii care dau culoare şi conciziune discursului juridic, sunt tot mai rar utilizate, în timp ce limba engleză invadează spaţiul juridic european, propulsată, printre altele, de generalizarea  informaţiei prin Internet, cel care a creat, mai rapid ca oricând, un limbaj propriu al comunicării. Circulaţia termenilor de la un sistem juridic la altul, de la un cod civil la altul, întâmpină dificultăţile majore ale traducerii, făcând să apară neologia traductivă[7], un fel de “esperanto” în domeniul dreptului.

  1. II. Unele opţiuni terminologice discutabile ale noului Cod civil

Apărut în această perioadă de efervescenţă a propunerilor de codificare a dreptului european al contractelor şi de căutare a unei terminologii juridice comune în condiţii de confruntare a celor două mari sisteme de drept, noul nostru Cod civil importă din plin, dar secvenţial, atât reglementări juridice ale altor coduri, precum Codul Quebec, Codul civil italian, Codul civil elveţian cât şi soluţii adoptate de Principiile Unidroit, Principiile dreptului european al contractelor. Rod al prestaţiei mai multor echipe de universitari, noile prevederi normative au fost supuse unor intervenţii succesive pe anumite instituţii şi texte normative, renunţându-se la o serie de enunţuri ale primei variante a Proiectului noului Cod civil publicat în anul 2004. Altele au fost reformulate prin utilizarea unor termeni noi, preluaţi uneori prin simpla lor traducere din alte coduri sau proiecte de codificare şi suprapuşi terminologiei tradiţionale, fapt care a afectat, atât sensul originar al termenilor împrumutaţi cât şi omogenitatea terminologică a noii codificări[8].

Ne propunem să surprindem doar câteva aspecte care, deşi ţin de limbajul juridic ales de autorii textelor normative ale noului Cod civil în câteva materii importante, presupun concomitent şi anumite luări de poziţie în domenii controversate ale dreptului civil.

1. “Subiectele de drept civil”. Norma de la art. 25 din noul Cod civil are ca denumire marginală “subiectele de drept civil” despre care alin. 1 ne spune că sunt “..persoanele fizice şi persoanele juridice”.

Sintagma aceasta nu este nouă, ea fiind folosită de majoritatea lucrărilor noastre de drept. S-a ajuns să se vorbească de subiecte de drept şi nu de subiecţi de drept, pentru că prima dintre exprimări sugerează, prin însăşi denumirea ei, ideea că dreptul nu se ocupă de om în sine ci de om în calitatea sa de persoană, de actor pe scena juridică, purtător sau virtual purtător de drepturi şi obligaţii[9]. Ideologia individualistă care animă instituţia drepturilor fundamentale ale omului face însă ca dreptul civil să se apropie astăzi tot mai mult de problemele existenţiale ale acestuia, privindu-l în sine[10], protejându-i “corpul uman, organele şi ţesuturile detaşate de el şi chiar durerea fizică sau psihică”[11], valori care nu sunt mereu aceleaşi, aşa cum nici sensibilitatea umană nu este egală, nu poate fi standardizată precum drepturile patrimoniale. Regula infans conceptus…ne spune că omul poate fi subiect de drept doar dacă se naşte viu şi este viabil.

S-ar părea că noul Cod civil are în vedere această evoluţie atunci când, în cadrul persoanei fizice se referă la “respectul fiinţei umane” şi nu la “respectul persoanei fizice”. Opţiunea este însă întâmplătoare, nefăcând decât să evidenţieze lipsa de consecvenţă terminologică pentru că doar denumirea capitolului II din titlul II, “persoana fizică”, se referă la drepturile fiinţei umane în timp ce secţiunile următoare ale aceluiaşi capitol au în vedere drepturile persoanei: dreptul la viaţă, la integritate, la viaţă privată, la demnitate, dreptul de a fi respectată şi după deces, celelalte secţiuni se referă la dreptul la viaţă la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice.

Aşa cum am văzut, doctrina românească de drept civil agrează  în mare parte sintagma “subiecte de drept”[12]. Sunt însă şi autori care, analizând structura raportului juridic civil, au în vedere subiecţii acestuia. Astfel, profesorul Ovidiu Ungureanu, cel care s-a ocupat cu predilecţie de drepturile persoanei fizice, după ce în manualul din 2003 are în vedere “subiectele de drept civil[13], ulterior, în anul 2007, în cadrul unei ediţii subsecvente, vorbeşte de “subiecţii raportului juridic civil”[14], formulă pe care o găseşte preferabilă. Putem presupune că distinsul autor a avut în vedere aceeaşi realitate, aceea că în spatele persoanei se află întotdeauna omul, cel care este singurul purtător de drepturi şi obligaţii civile, astfel că acordul trebuie făcut între om şi subiect şi nu între persoană şi subiect. Per a contrario, dacă de fiecare dată ar trebui să ne raportăm la calitatea participanţilor în cadrul diverselor raporturi juridice, am ajunge să vorbim de “subiectele contractului”, „subiectele procesuale”, „subiectele plăţii” etc. exprimări inadecvate care în vorbirea curentă au un înţeles cu totul diferit. Ultima dintre sintagmele de mai sus, “subiectele plăţii”, este folosită în cadrul denumirii pe care noul Cod civil o dă Secţiunii a 2-a din capitolul I al titlului V, „executarea obligaţiilor”. Ea este nepotrivită, nu doar din perspectiva deja analizată mai sus ci şi pentru că printre “persoanele care pot face plata”, denumirea marginală a art. 1472 din noul Cod civil, se află “chiar şi un terţ în raport cu acea obligaţie”, cum ne spune chiar textul normei. Or, terţa “persoană” nu face plata în considerarea vreunui raport juridic preexistent pentru a o considera subiect al acestuia ci ea devine subiect prin faptul plăţii, având acţiune în regres împotriva debitorului.

Sunt acestea motive pentru care nu putem fi de acord cu opinia tradiţională, pe care cu toţii am împărtăşit-o până la un moment dat, potrivit căreia ambele exprimări (subiecţi/subiecte) sunt corecte. Putem accepta că o serie de termeni din vorbirea curentă căpătă un înţeles tehnic în limbajul juridic dar credem că termenii împrumutaţi de drept n-ar trebui folosiţi într-un sens mult diferit de cel obişnuit, mai ales acolo unde avem alternative de exprimare. În ce ne priveşte, expresia “subiecte de drept” n-ar putea desemna decât teme ale dreptului, în timp ce participanţii la raporturice juridice nu pot fi decât subiecţi ai acestora. Un argument de autoritate ni-l oferă Dicţionarul ortografic ortoepic şi morfologic al limbii române întocmit de Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan” al Academiei Române potrivit căruia pluralul substantivului subiect este subiecţi şi nu subiecte. Este şi alegerea unui alt cod recent, Codul de procedură penală, care, la art. 32 prevede că “părţile sunt subiecţi procesuali…” şi nu subiecte procesuale. Asemenea opţiuni terminologice diferite în cadrul codificărilor sunt accidente mici care pot avea urmări grave în planul rigorii normative a sistemului de drept în ansamblul său, motiv pentru care milităm pentru generalizarea sintagmei “subiecţi de drept civil” şi, pe un plan mai larg, “subiecţi ai raportului juridic”, atât în legislaţie cât şi în doctrină. Chiar dacă discuţia ar putea părea frivolă, noi credem că un sistem de drept, mai ales unul despre care pretindem că a fost reformat, trebuie să se recomande prin coerenţă terminologică, cu atât mai mult când este vorba de termeni care se constituie în instrumente primare ale discursului juridic, normativ sau doctrinar.

2. “Respectul fiinţei umane şi al drepturilor ei inerente”. Este denumirea capitolului II al titlului II dedicat persoanei fizice de noul Cod civil, materie în care au fost operate cele mai severe intervenţii pe textele propuse de prima variantă a Proiectului noului Cod civil, publicat în anul 2004, atât în ce priveşte terminologia cât şi sistematizarea normelor, aspecte asupra cărora supunem atenţiei  câteva observaţii:

-pe lângă lipsa de corelare a terminologiei sub care sunt sistematizate drepturile care constituie obiectul de reglementare, ideea de „respect” este o formulă de import, preluată din Codul civil al Quebec. Numai că, pentru a ajunge la respectul datorat unor drepturi ale persoanei şi valori ale acesteia, acest cod luat ca model de reglementare, pleacă de la câteva enunţuri generale privind asemenea drepturi, folosinţa şi exerciţiul lor. Succesiunea logică a enunţurilor, n-ar trebui să înceapă cu respectul faţă de ceva care nu este mai întâi definit. Apoi, ideea însăşi de a invoca “respectul” în cadrul denumirii capitolului II, titlul II şi al secţiunilor a 3-a şi a 4-a din noul Cod civil este discutabilă. Juridic, respectul drepturilor inerente persoanei se traduce în obligaţia impusă celor cărora ele sunt opozabile. Ea îşi găseşte locul în cadrul dispoziţiei normei şi nu în denumirea materiei supusă reglementării. Apoi, dacă s-a apreciat totuşi, că o asemenea formulă este preferabilă pentru că avansează imperativul respectării drepturilor menţionate odată cu denumirea secţiunii sub care sunt aşezate normele, consecvenţa terminologică ar fi cerut ca aceeaşi exprimare să se repete la orice alte drepturi esenţiale ale persoanei. Or, autorii textelor normative se conformează doar parţial acestei exigenţe autoimpuse, pentru că, în timp ce secţiunea a 3-a este denumită “respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane” iar secţiunea a 4-a “respectul datorat persoanei umane şi după decesul său”, secţiunea a 2-a nu se mai aliniază ideii de respect, intitulându-se doar “drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice”, aşa cum ar fi trebuit să fie denumit întregul capitol.

O asemenea denumire a secţiunii a 2-a, este însă şi temerară pentru că, anunţând, de exemplu, dreptul la viaţă ca obiect al protecţiei juridice, se lasă aşteptată o reglementare, dacă nu exhaustivă, măcar semnificativă a acestui drept fundamental referitoare la o serie de aspecte actuale care au făcut obiectul unor interesante dezbateri în doctrină şi jurisprudenţă, diferit reglementate de legislaţiile civile europene, cum este cazul dreptului la viaţă al copilului nenăscut, dreptul de a muri etc. Or, dreptului la viaţă nu-i este rezervat niciun articol, fiind inclus, inter alia, în sintagma “drepturile inerente fiinţei umane”, despre care se afirmă la art. 61 din noul Cod civil că “sunt garantate şi ocrotite în mod egal de lege”. Atenţia noului legiuitor este astfel inegal distribuită drepturilor inerente fiinţei umane, fiind focalizată pe atingerile vieţii private, în total dezacord cu ordinea de preferinţă a Codului civil din Quebec care a inspirat noua reglementare. Faptul că dreptul la viaţă privată s-a dovedit a fi o temă de mare impact mediatic, fiind mult dezbătută în presă, de cele mai multe ori cu accente emoţionale şi partizane, n-ar fi trebuit să determine o tratare atât de inegală a celorlalte drepturi fundamentale care ţin de însăşi existenţa persoanei fizice;

-simpla traducere a unor sintagme folosite de Codul Quebec duce la exprimări incorecte din punctul de vedere al gramaticii româneşti. În loc să exprime imperativul respectului datorat fiinţei umane, textul actual induce ideea contrară, aceea că fiinţa umană ar fi cea care datorează  cuiva respect[15]. Altul era înţelesul dacă textul se referea la “respectarea fiinţei umane şi a drepturilor ei inerente” sau formula “respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente”, aşa cum, secţiunea a 4-a este denumită, corect de această dată anume “respectul datorat persoanei şi după decesul său”. Pentru aceleaşi motive, exprimarea corectă pentru Secţiunea a 3-a ar fi fost “respectarea vieţii private şi a demnităţii persoanei” şi nicidecum “respectul vieţii private şi al (!) demnităţii persoanei umane”, o exprimare prea contorsionată pentru un cod civil;

-printr-o sistematizare nereuşită a drepturilor care ţin de existenţa persoanei fizice, noul Cod civil introduce o serie de distincţii discutabile în această materie. După ce întregul capitol II din titul II este dedicat drepturilor inerente fiinţei umane, la art. 61 alin. 1, denumit  garantarea drepturilor inerente fiinţei umane, sunt avute în vedere doar viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică. Apoi, deşi la art. 58 din n. C. c. sunt inventariate drepturile personalităţii, în care sunt incluse dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, dreptul la respectarea vieţii private, precum şi dreptul la propria imagine, când se referă la ocrotirea personalităţii umane, printr-o exprimare generală şi imprecisă, art. 252, noul Cod civil, ne spune, de această dată, că persoana fizică are dreptul la ocrotirea “valorilor  strâns legate de fiinţa umană cum sunt: viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţifică, artistică, literară şi tehnică, precum şi a oricăror alte drepturi nepatrimoniale”. Asemenea enunţuri adaugă mult fum într-o ceaţă deja existentă în materie, mai ales după ce art. 252 din noul Cod civil include în “drepturile strâns legate de fiinţa umană”, printre altele,  “orice opere de creaţie precum şi oricare alte drepturi nepatrimoniale”.

Pe de altă parte, pretenţia de a epuiza drepturile personalităţii, o materie atât de delicată şi de nuanţată, este excesivă, depăşind chiar şi reglementarea care a inspirat noul Cod civil. Titlul II al primei cărţi din Codul civil Quebec, este denumit mai precaut “anumite drepturi ale personalităţii” şi nu “drepturile personalităţii”. Să nu uităm că termenul “personalitate” este el însuşi polisemantic. Pe de o parte, desemnează aptitudinea persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii, pe de altă parte termenul trimite la drepturile inerente persoanei fizice, egale între ele. Un al treilea înţeles al noţiunii de personalitate, de regulă mai puţin avut în vedere de dreptul civil şi mai mult de dreptul penal, este acela care vizează particularităţile individului, tot ce îl deosebeşte de ceilalţi, alcătuirea lui fizică, morală, intelectuală, în cadrul unei individualităţi incomparabile, inconfudabile şi irepetabile. Această distincţie o regăsim în materia prejudiciilor morale, cele care se concrezizează în vătămări ale unor valori morale strict personale, zone în care sensibilitatea oamenilor este mereu alta, ceea ce face ca şi tratamentul juridic să fie diferit, în raport de asemenea particularităţi;

-referindu-se la dreptul la demnitate, textele normative îl denumesc diferit: în timp ce art. 58, noul Cod civil include printre drepturile personalităţii dreptul la  „onoare şi reputaţie”, art. 72 este denumit “dreptul la demnitate”, drept care, potrivit alin. 2, priveşte… onoarea şi reputaţia;

-deşi dreptul la libera exprimare nu este inclus printre drepturile inerente fiinţei umane, cum s-ar fi cuvenit, apare inclus de art. 70, Secţiunea a 3-a, în ceea ce noul Cod civil numeşte “respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane”, fără să rezulte legătura dintre libertatea de exprimare şi dreptul la viaţă privată. O asemenea relaţie o regăsim în norma de la art. 30 pct. 6 din Constituţia României, potrivit căreia  “libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”. În lipsa acestor limite ale dreptului la liberă exprimare, includerea lui în Secţiunea a 3-a din noul Cod civil şi omiterea lui din enumerările anterioare ne apar cu  greu explicabile.

3. Încălcarea dreptului prin “atingere”, “vătămare”, “lezare”.

Sintagma  generică şi tradiţională “încălcarea dreptului” este de multe ori înlocuită în noul Cod civil cu exprimări precum “atingerea” dreptului sau a interesului, “lezarea” dreptului, termeni care sunt uneori sinonimi cu  “încălcarea”, cu “vătămarea” dreptului, alteori nu. O asemenea diversitate de formule introduce în terminologia juridică distincţii, fie artificiale, fie inexacte, afectând precizia unora dintre enunţurile normative.

„Atingerea” este un termen pe care îl întâlnim  în materia drepturilor la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice, la art. 62 alin. 1 din noul Cod civil potrivit căruia “nimeni nu poate aduce atingere speciei umane[16], la art. 64 privind „atingerea integrităţii fiinţei umane”, la art. 72 în materia oricărei “atingeri aduse onoarei şi reputaţiei”, sau art. 74, normă care inventariază mai multe “atingeri  aduse vieţii private”.

În opinia noastră, termenul “atingere” folosit de noul Cod civil este inadecvat pentru mai multe motive:

-în primul rând, cuvântul acesta desemnează, atât faptele prin care sunt încălcate drepturile la viaţă privată şi la demnitatea persoanei umane cât şi consecinţele acestora, contrar unei exigenţe impusă de normele de tehnică legislativă care ne spune că termenii juridici trebuie folosiţi cu acelaşi înţeles;

-sensul acestui termen în limba franceză este diferit de corespondentul său românesc. Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, cuvântul “atingere” înseamnă, în primul rând, acţiunea de “a lua contact direct (dar superficial), uşor sau în treacăt, cu un lucru sau o suprafaţă”, spre deosebire de înţelesul obişnuit al termenului francez “atteinte” care are un sens mai ofensiv[17]. Aici el desemnează  acţiunea prin care se aduce cuiva un prejudiciu, vătămarea, lezarea, cât şi rezultatul păgubitor, înţeles pe care termenul echivalent românesc îl dobândeşte doar la figurat. În definiţia dată de un dicţionar juridic francez, frecvent utilizat de doctrina de drept civil[18], termenul “atteinte” desemnează “acţiunea dirijată contra a ceva sau a cuiva prin mijloace directe”, acţiune care poate fi “materială (degradare), imaterială (injurii), corporală (rănire), juridică (spoliere), cât şi rezultatul prejudiciabil al acestor acţiuni, paguba, prejudiciul”[19]. Fiind polisemantic, acest termen ar fi trebuit evitat, sau, dacă s-ar fi apreciat că este preferabil celor tradiţionali “încălcare” sau, după caz, “vătămare”, era nevoie ca, în prealabil, să-i fi fost definit înţelesul, aşa cum impune o altă cerinţă de tehnică legislativă potrivit căreia „dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie”[20];

-noul Cod civil întrebuinţează doar secvenţial termenul ambiguu “atingere”, evitându-l în materii conexe celei mai sus evocate, ceea ce, din nou, pune în cauză omogenitatea limbajului juridic, contrar prevederii de la art. art. 35 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit căruia “în limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceeaşi termeni”. Astfel, art. 253 din noul Cod civil se referă la “persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost lezate sau ameninţate…” şi nu atinse sau cărora le-au fost aduse atingere, la fel cum, art. 255 alin. 6 are în vedere “… apărarea dreptului nepatrimonial încălcat” şi nu a dreptului care a fost atins. Este proba evidentă că aceste texte aparţin unor autori diferiţi şi că ele n-au fost corelate;

-includerea printre atingerile vieţii private la art. 74 lit.a,  “luarea din aceasta (din locuinţă, s.n.) a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal”[21], după modelul de la art. 36 punctul 1 din Codul civil Quebec, este discutabilă, în condiţiile în care o astfel de faptă constituie infracţiunea de furt, despre care, cu greu s-ar putea spune că este îndreptată şi împotriva vieţii private. Dreptul la viaţă privată este încălcat din momentul intrării sau refuzului de a părăsi locuinţa, astfel că faptele ulterioare nu fac decât să se suprapună acestei imixtiuni;

-atingerile pot fi, atât vătămătoare pentru interesele victimei, cum este cazul prevăzut de art. 1359 din noul Cod civil, cât şi independente de orice prejudiciu, cum sunt cele de la art. 74 ceea ce face ca termenul nou introdus să fie ambiguu şi să afecteze precizia exprimării normative;

-înainte de a le enumera la art. 74 din noul Cod civil. era preferabil ca, printr-un enunţ de principiu, ele să fie definite, în care să se prevadă caracterul lor ilicit, evitându-se repetarea de fiecare dată a sintagmelor “fără drept” sau “fără acord” la toate cele zece fapt inventariate. Opţiunea este în dezacord cu prevederea de la art. 69 din noul Cod civil, care, de această dată, are în vedere „atingerea ilicită”, singura care poate îndreptăţi instanţa să ia măsurile necesare pentru încetarea acesteia. Pentru că norma instituie un principiu care priveşte nu doar drepturile integrităţii corpului uman ci şi toate drepturile personal nepatrimoniale, ea ar fi trebuit inclusă în “dispoziţiile comune” privind drepturile personalităţii. Aceeaşi consecvenţă ar fi trebuit să determine ca şi denumirea de la art. 74 din noul Cod civil privind “atingeri ilicite” şi nu la orice atingeri ale drepturilor, exprimare mult prea generală şi echivocă;

– altă obiecţie priveşte caracterul eliptic al denumiri marginale a art. 75 din noul Cod civil,“limite”. Să fie vorba de limitele drepturilor prevăzute în această secţiune, aşa cum am fi înclinaţi să credem citind alineatul 1 al normei sau de limitele sancţiunii unor încălcări ale acestor drepturi, cum rezultă din prevederea de la alineatul 2? Întrebarea putea fi evitată dacă textul ar fi adoptat soluţia prevăzută de art. 8 paragraful 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care foloseşte termenul de “ingerinţă”[22]. În limba română, termenul “imixtiune” are, de această dată, acelaşi înţeles şi îl regăsim folosit de noul Cod civil la art. 71, privitor la dreptul la viaţă privată, alin. 2, potrivit căruia “nimeni nu poate fi supus unei imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie…”. În acest context normativ, nu se înţelege de ce art. 75, în loc să se refere generic la nişte „limite”, nu are în vedere imixtiuni licite sau legitime.  Iar dacă autorii textelor au ţinut să preia tale quale, terminologia Codului Quebec, se putea folosi sintagma atingeri licite sau atingeri legitime, aşa cum o face Codul civil elveţian prin art. 28 indice 1, alin. 1 care prevede că “cel care a suferit o atingere ilicită a personalităţii sale poate acţiona în justiţie orice persoană care a participat”. La alin. 2 al aceluiaşi text. se prevede că “atingerea este ilicită când nu este justificată prin consimţământul victimei, de un interes preponderent privat sau public sau de lege”. Odată ce au fost listate atingerile vieţii private la art. 74, norma de la art. 75 n.C.c., cea care instituie excepţiile, ar fi trebuit să prevadă care dintre ele „nu constituie atingeri aduse vieţii private” şi nu „încălcare a drepturilor prevăzutee în această secţiune…”.

Prin urmare, pentru a fi considerată atingere a vieţii private, imixtiunea sau ingerinţa trebuie să fie ilicită, sau, dacă se preferă o formulă mai generală, nelegitimă, în timp ce opusul acestora, ingerinţele legitime, deşi sunt încălcări ale dreptului la viaţă privată, nu sunt sancţionate. Dacă vom admite că, în cazul interceptării convorbirilor, nu ne aflăm în faţa unei încălcări a dreptului la viaţă privată doar pentru că legea permite ingerinţa,  vom acredita ideea că drepturile omului sunt lăsate la discreţia autorităţii, când de fapt, ele sunt drepturi naturale, opozabile autorităţii. Orice limite sau condiţionări privesc doar exerciţiul dreptului şi nu existenţa lui ca atare, aşa cum o spune paragraful 2 al art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului;

-alteori, atingerea este asimilată vătămării. Preferinţa autorilor noilor texte normative pentru acest termen este prezentă şi în materia răspunderii delictuale. Potrivit  prevederii de la art. 1359 din noul Cod civil, normă care poartă ca denumire marginală „repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes”,  “autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia”[23]. Nici aici termenul “atingere” nu conferă mai multă precizie exprimării normative. Dimpotrivă. În ce ar consta atingerea unui interes decât vătămarea lui? Coerenţa limbajului juridic impune folosirea aceloraşi termeni juridici, chiar cu riscul repetării lor, aşa cum se întâmplă în cadrul unui alt text normativ, cel de la art. 1360 din noul Cod civil. privind legitima apărare, când sintagma care o desemnează apare, atât în denumirea normei cât şi în ipoteza descrisă a acesteia;

– o altă distincţie regretabilă introdusă de noul Cod civil este aceea între “a vătăma şi a păgubi”. Definiţia dată abuzului de drept la art. 15 din noul Cod civil ne spune că “niciun drept nu poate fi exercitat cu scopul de a vătăma sau păgubi pe altul, ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe”. Este cu greu explicabilă ignorarea înţelesului pe care îl are termenul “vătămare” în limba română. Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, a vătăma înseamnă, atât a dăuna sănătăţii şi integrităţii corporale cât şi a cauza pagube, a leza. Intenţia autorilor textului de a distinge între afectarea morală şi cea materială nu este susţinută de termenii folosiţi, căci a vătăma nu înseamnă doar a leza moral ci şi a păgubi[24]. Opţiunea autorilor este surprinzătoare şi pentru că textul care i-au inspirat, art. 7 din Codul civil Quebec, nu face această distincţie, dispunând că “niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma pe altul sau de o manieră excesivă şi nerezonabilă…”

Nici enunţul propriu-zis nu se află în afara oricărei critici. Chiar dacă textul este de împrumut, exprimarea privind exercitarea dreptului “în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe” nu comunică destul de clar distincţia netă între cele două maniere de exercitare a dreptului, astfel că, la prima lectură a textului, s-ar putea înţelege că ambele exercitări ale dreptului ar fi subordonate scopului avut în vedere de  titular, când de fapt, intenţia autorilor a fost de a le distinge net, combinând cele două concepţii privind abuzul de drept: concepţia subiectivă, care presupune intenţia malefică a titularului şi concepţia obiectivă, care vede abuzul în orice exercitare nerezonabilă şi excesivă a dreptului. Din această perspectivă, definiţia abuzului de drept dată de Proiectul noului Cod civil în versiunea aprobată de Senat, este preferabilă pentru că ea operează o distincţie netă între cele două forme de exercitare a drepturilor: cu intenţia vătămării altuia şi, după caz, într-o manieră excesivă, nerezonabilă, contrară bunei-credinţe. Privită din punctul de vedere al normelor de tehnică legislativă, în opinia noastră, definiţia abuzului de drept ar fi trebuit precedată de un prim enunţ afirmativ care să prevadă regula că drepturile subiective sunt recunoscute doar dacă sunt exercitate cu bună-credinţă şi conform finalităţii pentru care au fost instituite, urmând ca apoi, printr-o normă subsecventă, să se prevadă că exercitarea în alte condiţii a acestor drepturi şi anume cu intenţia de a prejudicia moral sau patrimonial pe altul precum şi exercitarea excesivă şi nerezonabilă a drepturilor, constituie abuz de drept;

-un termen substituit de noul Cod civil “vătămării” este „lezarea”. Norma de la art. 253 din noul Cod civil, denumită “măsuri de apărare” prevede la alin. 1 că “persoana fizică ale cărui drepturi nepatrimoniale au fost lezate ori ameninţate poate cere oricând instanţei…” măsurile prevăzute în continuare. Acelaşi termen este folosit la alin. 2 al acestei norme, la art. 254 alin. 2 din noul Cod civil.

Chiar dacă termenul “lezare” pare mai potrivit în materia drepturilor personal nepatrimoniale pentru că sugerează urmările preponderent morale ale încălcării acestora, el rămâne subordonat ideii generice de “vătămare”, care semnifică, printre altele şi “lezarea”.

Un alt termen “încălcăre”, este folosit uneori cu acelaşi înţeles cu “atingerea dreptului”, alteori cu înţeles diferit. Acelaşi înţeles al celor doi termeni îl găsim la art. 253 alin. 3 din noul Cod civil potrivit căruia “..cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi (prevăzute de art. 252, s.n.) poate cere instanţei să-l oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins..”[25]. Deşi nu era nevoie, autorii textului dublează fără nicio explicaţie raţională termenul „încălcare” cu „dreptul atins”. Într-o exprimare logică, restabilirea priveşte dreptul încălcat, cel avut în vedere de ipoteza normei şi nu dreptul atins. O eventuală preocupare de a evita repetarea sintagmei „drept încălcat” nu poate fi convingătoare, în condiţiile în care, acelaşi text, foloseşte în mod repetat un alt cuvânt, „instanţă”, deşi, acesta din urmă putea fi uşor evitat. Tot astfel,  art. 69 din noul Cod civil foloseşte sintagma “atingere ilicită” în acelaşi înţeles cu “încălcarea dreptului”.

În sens contrar, art. 75 din noul Cod civil prevede că “nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.”

O altă exprimare discutabilă a noului Cod civil este cea de la art. 253 alin. 3 potrivit căreia “…cel care a suferit o încălcare (s.n.) a unor asemenea drepturi poate cere…” De această dată, încălcarea priveşte urmarea faptei, iar ideea că titularul ar „suferi” încălcarea, este nepotrivită.

Distincţia pe care autorii textelor o fac între atingere şi încălcare este neproductivă. Afirmaţia în sine că atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor, este, în opinia noastră, parţial adevărată. La o examinare atentă a faptelor de la art. 74 noul Cod civil, vom observa că o bună parte dintre ele privesc fapte care încalcă drepturi de care titularul poate dispune, unde se verifică regula volenti non fit iniuria. Astfel, intrarea, rămânerea într-o locuinţă, cu consimţământul celui care o ocupă legal, captarea imaginii sau a vocii unei persoane, având consimţământul acesteia, precum şi celelalte fapte care se săvârşesc cu acordul titularului, nu pot fi considerate atingeri ale vieţii private. Când este însă vorba de interceptarea fără drept a unei convorbiri private, prevăzută la art. 74 lit b, n.C.c. sau de ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, prevăzută de lit. e din acelaşi text, fapte pentru care se cere aprobarea unor organe abilitate, altele decât titularul dreptului, ele rămân încălcări ale dreptului la viaţă privată, chiar dacă legea, în sens larg, admite aceste imixtiuni în exercitarea dreptului.

În opinia noastră, orice imixtiune, justificată sau nu, rămâne o încălcare a dreptului la viaţă privată, astfel că ideea de a contrapune atingerea dreptului, încălcării acestuia complică inutil terminologia juridică în materie.

4. “Vinovăţia debitorului”. Noul Cod civil introduce în terminologia juridică civilă noţiunea de “vinovăţie”, definind-o la art. 16, după modelul Codului penal. Reacţiile n-au întârziat să apară. Autoarea unui studiu recent afirmă, pe bună dreptate, că “preluarea definiţiilor din materia dreptului penal nu face decât să redeschidă “cutia Pandorei” privind controversele existente asupra conţinutului acestei noţiuni”[26].

Singurul efect cert al acestei “inovaţii” este bulversarea terminologiei juridice tradiţionale. Perspectiva unui eventual principiu al “răspunderii civile pentru vinovăţie”, cum ar urma să fie el numit în noua ordine terminologică instituită, este în dezacord cu evoluţia generală a răspunderii civile, tot mai obiectivă şi deci mai puţin interesată de investigarea laturii subiective a faptei, cu toate nuanţele pe care aceasta le presupune spre a vedea dacă făptuitorul a prevăzut, a urmărit, a acceptat sau nu rezultatul prejudiciabil. Răspunderea civilă rămâne orientată către interesele victimei de a fi repusă in statu quo ante, în timp ce răspunderea penală este interesată de sancţionarea cât mai adecvată a făptuitorului.

Noua reglementare se delimitează de toate proiectele de codificare europeană a dreptului obligaţiilor, chiar şi de principalul model avut în vedere, Codul civil al Quebec. Astel, Principiile dreptului european al răspunderii civile (Principles of European Tort Law) conservă noţiunea tradiţională de “fault” (faute”), greşeală,  prin enunţul de la art. 4:102 potrivit căruia “orice persoană care încalcă, cu intenţie sau din neglijenţă, standardul cerut angajează răspunderea pentru greşeală”, în timp ce art. 1457 alin. 2 din Codul civil Quebec îl face responsabil pe cel care, nesocotind uzanţele sau legea, cauzează altuia prin greşeala sa, un prejudiciu corporal, moral sau material.

Impunerea vinovăţiei în limbajul juridic civil pare a avea acelaşi efect de respingere a unei grefe nereuşite. Efectul pare a fi resimţit şi de autorii noului Cod civil, care s-au mulţumit doar să enunţe noul concept, fără să-l integreze în economia generală a noilor texte normative. Cum ar putea fi altfel interpretată poziţia acestora când, după ce se instituie răspunderea pentru vinovăţie, ceea ce ar fi necesitat reformularea tuturor normelor răspunderii civile delictuale, continuă să se raporteze la culpă şi nu la vinovăţie? Astfel, la art. 1357 alin. 2 din noul Cod civil se prevede că “autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”, actualizând celebrul adagiu “in Lege Aquilia et culpa levissima venit”?

Şi mai grăitor pentru afirmaţia noastră anterioară este că la art. 1358 din noul Cod civil sunt enunţate „criterii particulare de apreciere a culpei”. De ce ar fi necesare asemenea criterii dacă autorul răspunde pentru cea mai uşoară culpă? Apoi, sub aspect formal, dacă se aduce o noutate în materie şi se introduc criterii “particulare”, ele n-ar fi trebuit enunţate? Or, citind textul normei, aflăm că este vorba de „împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei…” exprimare mult prea generală şi imprecisă pentru a servi la ceva. De fapt, relevanţa unor asemenea împrejurări străine persoanei autorului, numite de doctrina franceză “circumstanţe exterioare”[27], cum ar fi dispoziţia legii, ordinul superiorului, consimţământul victimei, priveşte de fapt stabilirea întinderii reparaţiei şi nu „aprecierea culpei”. Dacă în dreptul penal o astfel de investigaţie este importantă pentru individualizarea pedepsei, în dreptul civil, de regulă, măsura reparaţiei o dă chiar întinderea prejudiciului suferit de victimă, pentru a nu mai vorbi de răspunderea contractuală, unde, potrivit art. 1548 din noul Cod civil “culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”.

Tendinţa doctrinei noastre de a folosi o terminologie unică în materia răspunderii, împrumutarea unor soluţii şi termeni din domeniul dreptului penal ni se par a fi nepotrivite având în vedere finalităţile diferite ale celor două feluri de răspundere.

Un exemplu şi mai grăitor pentru lipsa de coerenţă a noilor texte, necorelate între ele, îl reprezintă art. 1371 din noul Cod civil privitor la culpa comună şi la concursul culpei cu alte cauze exoneratoare. Examinând textele celor două alienate, vom avea să constatăm că, de fapt ele impun criterii de stabilire a despăgubirilor în raport de contribuţia cauzală a victimei, a autorului şi a cauzelor de exonerare. Textele sunt de inspiraţie franceză unde greşeala încorporează fapta. Şi că este aşa rezultă, cu puterea evidenţei, din aceea că, referindu-se la “culpa comună”, alin. 1 al normei mai sus evocate, se referă la situaţia în care „victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului..”, ceea ce este un non sens,  pentru a nu mai vorbi de faptul că, aşezând culpa alături de “alte cauze exoneratoare” textul are în vedere fapta autorului şi nu culpa propriu-zisă, cum, de această dată, rezultă în mod expres din text.

În materia răspunerii contractuale, “vinovăţia debitorului” este distinct tratată, alături de prejudiciu, sugerându-se doar, că ar fi una dintre condiţiile acesteia, în timp ce art. 1547 din noul Cod civil ne spune că “debitorul este ţinut să repare prejudiciile cauzate din culpa sa (s.n.)”, pentru ca să aflăm din lectura normei următoare, la art. 1548 din acelaşi Cod că, de fapt, culpa este prezumată.

Ultima mostră de inconsecvenţă terminologică dintr-o paletă mai largă de exprimări improprii, o constituie coliziunea dintre două norme importante pentru dreptul civil: după ce la art. 16 din noul Cod civil este definită vinovăţia, printr-un enunţ plasat în capitolul III numit “interpretarea şi efectele legii civile”, deci o opţiune de principiu care ar fi trebuit respectată de toate normele subsecvente, art. 1457 din acelaşi Cod are ca denumire marginală “culpa debitorului” iar enunţul propriu-zis ne spune că „debitorul este ţinut să repare prejudiciile cauzate din culpa (s.n.) sa”…

5. Obligaţii – datorii.  Potrivit manualelor de drept, termenul “obligaţie” desemnează în sens larg, “raportul juridic, în conţinutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanţă ce aparţine creditorului, cât şi corelativul acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este “datoria ce incumbă debitorului”[28], astfel că, din punctul de vedere al debitorului “acest raport apare ca o datorie (obligaţie în sens restrâns)”[29].

În terminologia juridică românească, termenul “datorie” este ambiguu. El desemnează, în principal, “suma de bani sau orice alt bun datorat cuiva”, termenul fiind sinonim cu obligaţia. În sens larg, datoria este tot ce cade în sarcina cuiva, tot ce trebuie să facă sau să nu facă o persoană, având ca repere legea sau morala, spre deosebire de obligaţie care este o datorie sancţionată juridic, o legătură de drept (vinculum iuris). Din nevoia de a distinge între datoria ca sumă de bani şi datoria de a respecta convenienţele, morale sau legale, în drept se preferă uneori termenul îndatorire, mai aproape de termenul francez devoir. Astfel, autorul celui mai recent tratat de drept civil românesc destinat obligaţiilor civile, afirmă că “în cel de-al doilea sens, mai larg, utilizat în limbajul juridic curent, termenul de obligaţie desemnează orice îndatorire juridică, noţiune generică prin care înţelegem îndatoririle juridice generale şi cele speciale pe care le avem în societate. Îndatoririle generale sunt acelea care incumbă tuturor sau unei categorii de persoane nedeterminate, cum ar fi obligaţia de a respecta drepturile absolute ale fiecăruia (drepturile reale şi drepturile personale nepatrimoniale). Îndatoririle particulare sunt acelea care revin anumitor persoane, determinate; ele pot să rezulte din acte sau fapte juridice”[30].

În drept, raportul dintre cele două noţiuni îl exprima cât se poate de limpede Jean Carbonnier în urmă cu peste 50 ani.  Potrivit eruditului autor francez “în orice obligaţie există o datorie; dar nu orice datorie este o obligaţie. Pentru a fi o obligaţie în sens tehnic, trebuie ca datoria să fie o legătură de drept, care implică sancţiunea statală”[31].

Înţelesul acestui termen poate fi diferit în raport de contextul în care este utilizat. Astfel, dacă legea ne spune că trebuie să circulăm pe dreapta, înseamnă că suntem obligaţi sau că avem datoria de a proceda astfel? Aşa cum remarcă autorul unui manual relativ recent de obligaţii civile,  ea este o îndatorire şi nu obligaţie pentru că lipseşte creditorul căruia îi este datorată[32].

Dincolo de asemenea speculaţii terminologice care pot continua încă, discuţia devine astăzi  mai actuală ca oricând, în condiţiile în care proiectele de codificare europeană a dreptului contractual introduce distincţia dintre obligaţii şi îndatoriri generale. Astfel, potrivit Secţiunii 2 din capitolul I al Principiilor dreptului european al contractelor (Principiile Lando) “îndatoririle generale” sunt cele prin care fiecare parte este ţinută să acţioneze cu bună-credinţă (art. 1:201) şi să colaboreze cu cealaltă parte pentru ca toate efectele contractului să se producă (art. 1:202).  Tot astfel, propunerile făcute de privativiştii de la Pavia, conduşi de profesorul Gandolfi, sub denumirea Codul european al contractelor, referindu-se la faza precontractuală, trimit la îndatoririle de corecţie a contractului, de informare, de confidenţialitate şi la cele care decurg din clauzele implicite, definite de art. 32 din acest proiect, ca fiind cele care se consideră că au fost acceptate în mod tacit de părţi pentru că sunt necesare pentru producerea efectelor voite de acestea, decurgând din datoria de bună-credinţă sau din cutume. La rândul său, Anteproiectul de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei, cunoscut sub numele Anteproiectul Catala, când defineşte obligaţia naturală, la art. 1151, se referă la „îndatorirea de conştiinţă faţă de altul”, la fel cum este calificată şi loialitatea părţilor în cazul obligaţiei pur potestative, în art. 1176.

Prin urmare, în timp ce obligaţia are un obiect determinat, îndatorirea priveşte atitudinea de loialitate, de bună-credinţă, de colaborare a părţilor, având un caracter abstract şi vizând principii de conduită, o anumită mentalitate sau şi mai general, o stare de spirit a contractului, o etică a acestuia, care nu se rezumă la un gest concret ci se constituie într-o veritabilă “directivă”, cum recent a fost numită de un autor francez preocupat de reforma dreptului contractelor[33]. Altfel spus, asemenea  obligaţii “nu sunt datorii care se plătesc ci datorii de urmat[34]. Pentru a ne referi la noul Cod civil, dacă potrivit art. 1176 din noul Cod civil “părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale”, aceasta are semnificaţia unei îndatoriri de loialitate.

Deşi noul Cod civil nu operează o asemenea distincţie, ea pare a fi totuşi prezentă în spiritul unora dintre textele normative. Astfel, când sunt evocate îndatoririle contractanţilor, noul Cod civil prevede că partea este “ţinută” şi nu “obligată”. De exemplu, la art. 1183 alin. 2 se prevede că “partea care se angajează într-o negociere este ţinută (s.n.) să respecte exigenţele bunei-credinţe” sau la art. 1184 potrivit căruia “când o informaţie confidenţială este comunicată de către o persoană în cursul negocierilor, celalaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu…”.  La fel, în cazul impreviziunii, art. 1271 dispune că “părţile sunt ţinute să-şi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă”. Deşi, potrivit  limbajului juridic tradiţional, expresia “debitorul este ţinut” are aceeaşi semnificaţie cu cea care spune că “debitorul este obligat”, se poate conveni că prima exprimare sugerează mai bine caracterul extern al unor reguli morale de care părţile sunt îndatorate să le respecte. Putem accepta că, înainte de a fi obligate de prevederile contractuale, înainte chiar de a începe negocierile în vederea încheierii unui contract, părţile sunt ţinute să acţioneze cu bună-credinţă şi loialitate, sunt ţinute să se comporte civiliter[35]. Ele sunt externe contractului, sunt situate deasupra lui, impunându-i-se.

Aceeaşi constatare o putem face şi în plan extracontractual. Dacă ne referim la îmbogăţirea fără justă cauză, vom constata că obligaţia celui îmbogăţit se naşte odată cu sporirea patrimoniului acestuia în mod nejustificat pe seama altuia. Art. 1345 din noul Cod civil dispune că “cel care s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia, este obligat la restituire, în măsura propriei sale îmbogăţiri şi în limita pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană”. Prin urmare, obligaţia civilă se naşte ca urmare a îmbogăţirii. Până atunci însă, suntem doar îndatoraţi să nu ne îmbogăţim în detrimentul altuia, raportându-ne la imperativul moral universal neminem laedere. Îndatorirea aceasta nu are un creditor anume ci priveşte o conduită de urmat. Îndată ce sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, prin raportarea la patrimoniul celui sărăcit, se naşte obligaţia de restituire, de această dată, în  temeiul unui izvor distinct de obligaţii civile.

Nevoia de a distinge între cele două categorii este cerută, nu doar de acurateţea limbajului juridic dar şi de o corectă evaluare a consecinţelor încălcării fiecăreia dintre ele. Din această perspectivă, avem cel puţin două motive să operăm distincţia dintre obligaţii şi îndatoriri[36]:

-mai întâi, calificarea răspunderii pe care încălcarea lor o atrage este diferită: dacă ne referim la încălcarea îndatoririlor, răspunderea va fi delictuală, prin raportare la norma de la  art. 1349 alin. 1 potrivit căreia “orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”, în timp ce, potrivit art. 1530 din noul Cod civil “creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei”[37] (s.n.).

-al doilea motiv pentru care distincţia dintre îndatoririle generale ale părţilor contractante şi obligaţiile acestora devine necesară priveşte determinarea efectelor contractului: în timp ce obligaţiile leagă doar părţile potrivit principiului res inter alios acta, îndatoririle părţilor pot profita şi terţilor care se pot prevala de nerespectarea îndatoririlor de către una dintre părţile contractante văzută ca faptă cauzatoare de prejudiciu, încălcare a îndatoririi morale alterum non laedere. Este urmarea a ceea ce doctrina franceză remarcă a fi tendinţa “de ataşare la contract a anumitor imperative care sunt în realitate veritabile norme de comportament, sancţionate în afara câmpului contractual, de răspunderea delictuală, calificate drept obligaţii de mijloace”[38].

6. Actul juridic sau contractul, izvor de obligaţii? Clasificarea izvoarelor obligaţiilor a preocupat gândirea juridică încă din dreptul roman clasic, summa divisio avansată de jurisconsultul Gaius fiind contract/delict[39]. Ea avea să fie completată de Institutele lui Iustinian, prin adăugarea cvasicontractului (obligationes quae quasi ex contractu nascuntur) şi cvasidelictului (obligationes quae quasi ex delicto nascuntur). Jean Domat, în ale sale Loix civiles, distingea între angajamente voluntare şi mutuale specifice contractelor şi angajamente care se formează fără contract, în timp ce Pothier, un veac mai târziu, refererindu-se la “cauzele obligaţiilor”, opunea contractul celorlalte “cauze”, cvasicontractele, delictele şi cvasidelictele[40], la care adaugă legea, ca sursă reziduală, menită a acoperi toate celelalte obligaţii.

Această împărţire a obligaţiilor consacrată de Codul Napoleon şi preluată de Codul nostru civil, deşi virulent criticată[41], a rămas totuşi un reper fundamental în materie[42]. Criticile care i-au fost aduse de-a lungul timpurilor s-au dovedit a fi simple exerciţii de retorică, fără a putea impune o altă clasificare preferabilă, reuşind doar să determine pe codificatori să renunţe la schema romană a obligaţiilor.

Actul juridic unilateral nu se bucură de o teorie generală proprie. Potrivit filosofiei liberale individualiste, spiritul tutelar al Codului Napoleon, nimeni nu poate fi obligat decât prin propria sa voinţă, ceea ce, altfel spus, înseamnă că nimeni nu poate deveni creditor doar pentru că el vrea. Alta trebuie să fie soluţia când este vorba de dobândirea calităţii de debitor prin voinţă unilaterală. Şi totuşi, aceeaşi concepţie susţine şi în aces caz că o legătură de drept nu poate fi creată de o singură voinţă, astfel că o serie de acte juridice unilaterale precum testamentul, opţiunea succesorală, oferta de contract, promisiunea publică de recompensă, rezilierea contractului cu executare succesivă sau recunoaşterea copilului născut în afara căsătoriei, care crează obligaţii doar în sarcina autorului fac obiectul unor reglementări speciale. Odată cu declinul acestei concepţii şi în special după apariţia Codului civil german (BGB), care avea să emancipeze actul juridic unilateral, fiind primul cod modern care, sub influenţa mişcării numite rechtsgeschäftslehre,  dezvoltată de pandectiştii germani ai secolului al XIX-lea (Puchta, Savigny, Windscheid), îl califică drept figură centrală a dreptului privat[43], influenţând doctrina de drept civil din Austria, Elveţia, Olanda, Italia, Spania, Portugalia Franţa[44], precum şi o serie de codificări europene ulterioare[45].

Codul civil italian intrat în vigoare la 16 martie 1942, prevede la art. 1173 că “obligaţiile se nasc din contract, faptul ilicit şi din orice alt act sau fapt idoneu  să le producă în conformitate cu ordinea juridică” iar Codul civil al provinciei Quebec, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, prevede la art 1372 că „obligaţia se naşte din contract sau din orice act sau fapt de care legea leagă efectele unei obligaţii”.

La rândul lor, proiectele de codificare a dreptului obligaţiilor evită instituirea actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii. Principiile dreptului european al contractelor[46] aplică dispoziţiile sale prin analogie promisiunii obligatorii fără acceptare, aşa cum, se prevede la  art. 1:107, în timp ce, potrivit art. 2:107 din acelaşi proiect, “ promisiunea care tinde a fi juridic obligatorie fără acceptare, leagă pe autorul său”.

Principiile Unidroit nu mai prevăd posibilitatea aplicării reglementării prin analogie actelor juridice unilaterale, rezumându-se ca la art. 3.20, privitor la declaraţiile unilaterale, din capitolul 3 intitulat “validitatea”, să dispună că “prevederile acestui capitol se aplică, cu adaptările corespunzătoare, oricărei comunicări de intenţii adresată de către una dintre părţi celeilalte” iar la art. 4.2, intitulat “interpretarea declaraţiilor şi a altor conduite”, alin. (1) se prevede că “declaraţiile şi conduita unei părţi vor fi interpretate conform intenţiei acelei părţi dacă cealaltă parte avea cunoştinţă sau nu ar fi putut să nu ştie despre acea intenţie”.

Anteproiectul italian al Codului european al contractelor, coordonat de profesorul Gandolfi, se raportează doar la contract, astfel că la art. 4, referindu-se la “reguli aplicabile actelor unilaterale”, se prevede că regulile privitoare la contract se aplică şi actelor unilaterale dar în măsura în care sunt compatibile cu acestea, avându-se în vedere cele care sunt îndeplinite în vederea stipulării contractului sau în cursul executării, chiar dacă au ca scop stingerea sau invalidarea.

Cum era de aşteptat, grupul de studii pentru un Cod civil european condus de profesorul Christian von Bar a elaborat proiectul cel mai apropiat recunoaşterii actului juridic unilateral ca izvor de obligaţii, cartea a II-a fiind intitulată “contracte şi alte acte juridice”, în timp ce în materia formării contractului, secţiunea a 3-a este intitulată “alte acte juridice”, fiind vizate actele juridice unilaterale.

Cadrul comun de referinţă (Draft Common Frame of Reference) alocă în capitolul 8, două secţiuni distincte interpretării contractelor şi interpretării altor acte juridice, reguli generale de interpretare a lor precum şi aplicarea prin analogie a acestor reguli altor acte juridice decât contractele.

Actul juridic este consacrat de Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei, proiect care, deşi aşează contractul în centrul codificării, recunoaşte actului juridic unilateral valoarea sa de sursă a obligaţiilor civile, printr-un enunţ simplu şi funcţional în art. 1101, potrivit căruia  “obligaţiile se nasc din acte şi fapte juridice”. La alin. 2 al aceluiaşi text, sunt adăugate obligaţiile care se nasc prin voinţa legii, cum sunt obligaţiile de vecinătate şi sarcinile publice, iar la art. 1101-1 sunt menţionate generic actele juridice, „acte de voinţă destinate să producă efecte juridice”, în care, la alin. 3-4 sunt incluse  contractul, actul juridic unilateral şi actul juridic colectiv. Potrivit ultimului alineat al aceluiaşi articol, actul juridic unilateral şi actul juridic colectiv sunt supuse regulilor care guvernează contractul. Este o clasificare coerentă, care ar fi trebuit avută în vedere de codificatorii români, fie şi pentru a da un semn de solidaritate cu spiritualitatea juridică franceză care ne-a marcat evoluţia juridică a ultimelor două secole.

Dimpotrivă, noul nostru Cod civil prevede la art. 1165 că “obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”. Potrivit expunerii de motive ”lărgirea sferei izvoarelor obligaţiilor se impune pentru a ţine pasul cu realitatea reglementărilor dintre cele mai variate din ultima perioadă, caracterizată, printre altele, de diversificarea împrejurărilor care, potrivit legii, generează raporturi juridice obligaţionale, faţă de care concepţia tradiţională, întemeiată pe distincţia act juridic-fapt juridic stricto sensu, se dovedeşte a fi nesatisfăcătoare”.

În ce ne priveşte, credem că oricât de variată ar fi “realitatea reglementărilor.. din ultima perioadă”, oricât de „diversificate ar fi împrejurările care generează raporturi juridice obligaţionale”, un efort minim de clasificare a izvoarelor de obligaţii civile pe care orice cod civil îl datorează era totuşi obligatoriu. De aceea, suntem înclinaţi să credem că explicaţia reală a nesistematizării izvoarelor de obligaţii nu stă în diversitatea împrejurărilor care generează raporturi juridice ci în lipsa unei concepţii proprii a noului Cod civil în această materie, care ar fi impus o luare de poziţie într-o chestiune de principiu, prin avansarea unui criteriu funcţional de clasificare şi nu a unei liste de asemenea izvoare, dintre care unele şi discutabile. Poate că o asemenea reticenţă este explicată şi de faptul că niciunul dintre proiectele europene de codificare a dreptului obligaţiilor nu se situează în afara oricărei critici, realitate în faţa căreia, un autor francez, interesat de reforma dreptului contractelor, afirmă că orice încercare de armonizare a propunerilor  naşte senzaţia unui  veritabil “vertij”[47].

Referindu-ne la inventarul propus izvoarelor obligaţiilor propus de norma de la art. 1165 noul Cod civil,  ne exprimăm următoarele rezerve:

-atât contractul, izvorul principal de obligaţii, cât şi actul juridic unilateral sunt specii ale aceluiaşi gen, actul juridic, astfel că ele n-ar trebui separate. Dacă s-a vrut a se da un semnal privind recunoaşterea actului juridic unilateral ca izvor distinct de obligaţii, el era mai vizibil dacă primul izvor de obligaţii era actul juridic generic, în care este inclus actul juridic unilateral, cel bilateral şi actul juridic colectiv, distincţie ce are drept criteriu numărul părţilor, aşa cum o face Anteproiectul Catala;

-formula  de a include printre izvoarele obligaţiilor “orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”, exprimare preluată de la art. 1372 din Codul civil al Quebec, adoptată şi de Codul civil italian la art. 1173, deşi comodă, este prea generală şi echivocă. Rostul normei era acela de a epuiza izvoarele de obligaţii avute în vedere de noua reglementare şi nu de a le expedia prin formula lejeră “oricare alt act sau fapt”. Apoi, după ce este menţionat contractul şi actul juridic unilateral, ce-ar putea fi un alt act decât tot unul juridic, adică o manifestare de voinţă cu scopul producerii de efecte juridice? Or, intenţia reală a redactorilor a fost însă alta, aceea de a include printre izvoarele de obligaţii orice alt act de conduită. Numai că numindu-l simplu “act”, fără altă determinare, sunt induse o serie de confuzii, deja notorii, pe care noua codificare ar fi trebuit să le evite şi nu să le întreţină[48].

În această privinţă, nici terminologia europeană nu este unitară. Astfel, doctrina italiană de drept civil vede actul juridic ca o subcategorie a faptului juridic lato sensu, acţiuni umane conştiente şi voluntare[49], în timp ce, potrivit doctrinei de drept francez şi implicit doctrinei noastre, actul juridic  este manifestarea de voinţă animată de intenţia producerii de efecte juridice, diferită de actul de conduită reprezentat de acţiunea sau inacţiunea umană. Numindu-l simplu act unilateral, termenul riscă a primi calificări diferite.

Proiectele europene de codificare a dreptului privat, folosesc sintagma “alte acte” pentru a desemna alte acte juridice decât contractul, cu referire specială la actele juridice unilaterale. De exemplu, cartea a doua din prima versiune a Cadrului comun de referinţă (DCFR) este intitulată “contracte şi alte acte juridice”, fiind vizate, în primul rând, actele juridice unilaterale, în timp ce, potrivit art. 1:301 din Principiile Lando,  “termenul “act” se aplică şi unei omisiuni, ceea ce are semnificaţia actului de conduită, care poate fi comisiv sau omisiv. Din această perspectivă, textul iniţial de la art. 903 din Proiectul noului Cod civil, publicat în anul 2004, care se referea la “orice împrejurare de care legea leagă naşterea unei obligaţii”, ni se pare a fi fost preferabil;

-o altă rezervă pe care avem faţă de enunţul de la art. 1165, noul Cod civil priveşte repetarea nepermisă a termenului “obligaţii”, atât la începutul normei cât şi în finalul ei, dând aspectul unei tautologii prin aceea că, printre altele, potrivit textului, “obligaţiile izvorăsc….din orice act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii”, o exprimare idem per idem, care putea fi evitată dacă partea finală a normei făcea trimitere la „efecte de drept” sau “apt de a le produce, potrivit legii”, aşa cum prevede Codul civil italian;

-pe lângă lipsa de acurateţe a termenilor juridici întrebuinţaţi, exprimarea normativă vădeşte şi inconsecvenţă terminologică pe care, de altfel, o întâlnim şi în alte materii. Astfel, după ce la art. 1165 este menţionat actul unilateral ca izvor de obligaţii, capitolul II din titlul al II-lea din noul Cod civil este denumit, corect de această dată, “actul juridic unilateral”, pentru ca din nou, secţiunea a 2-a a acestui capitol să se numească “Actul unilateral ca izvor de obligaţii”, ca şi cum un asemenea act ar interesa dreptul civil şi în altă ipostază decât aceea de act juridic. Se încalcă din nou exigenţa, deja evocată, potrivit căreia aceleaşi noţiuni se exprimă doar prin aceeaşi termeni;

-ni se pare greşită, nu doar exprimarea normativă dar şi sistematizarea făcută materiei actului juridic unilateral: odată ce capitolul II din titlul al II-lea este dedicat actului juridic unilateral, nu se vede de ce secţiunea a 2-a priveşte aceeaşi materie, când de fapt textele normative de la art. 1327 – 1329 se referă, nu la actul juridic unilateral în general ci la  promisiunea unilaterală, cu specia sa promisiunea publică de recompensă. În opinia noastră, această secţiune ar fi trebuit intitulată “promisiunea unilaterală” şi nu “actul unilateral ca izvor de obligaţii”.

7. Obiectul sau conţinutul contractului? Prin tradiţie, obiectul contractului este o condiţie de validitate a acestuia, prevăzută ca atare de art. 948 C. civ. Potrivit art. 962 al aceluiaşi Cod civil, aflat încă în vigoare, “obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau numai una dintre ele se obligă”, enunţ aproape similar cu prevederea de la art. 1126 C. civ. fr. care dispune că “orice contract are ca obiect un lucru pe care o parte se obligă să-l dea sau pe care o parte se obligă să facă sau să nu facă”. Eroarea de redactare constă în aceea că obiectul, aşa cum este descris, este al obligaţiei şi nu al contractului. Contractul are ca efect naşterea mai multor obligaţii, cele care, la rândul lor, au ca obiect prestaţiile convenite de părţi, astfel că vom avea tot atâtea obiecte câte obligaţii s-au născut prin contract.

Doctrina vede diferit obiectul contractului. Unii autori consideră că obiectul contractului este o noţiune inutilă şi că de fapt, contractul nu are decât efecte astfel că obiectul este al obligaţiei care face parte din conţinutul contractului[50], în timp ce alţii consideră că el este “operaţia juridică voită de părţi”, o noţiune menită să completeze cauza contractului[51].

Preluând enunţul de la art. 1412 Codul civil Quebec, art. 1225 noul Cod civil defineşte obiectul contractului ca fiind “operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale”. Cum se vede, pentru ca textul să nu fie aidoma celui tradus, se adaugă câteva exemplificări de operaţii juridice “precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea…”

Avem câteva obiecţii privind noua concepţie despre obiectul contractului, aşa cum este transpusă în textele noului Cod civil:

-mai întâi, ideea de a exemplifica operaţiile juridice la care se referă textul, nu ni se pare a fi cea mai inspirată. Cu atât mai puţin lejeritatea trimiterii la “alte asemenea” exemple, operaţie pe care o vedem posibilă doar în cadrul unui manual de introducere în drept şi nu într-un Cod civil;

-apoi, din nou, textele normative nu sunt conciliate: în vreme ce la art. 1179 noul Cod civil, norma care se referă la condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului, la pct. 3 prevede condiţia unui obiect determinat, posibil şi licit iar când se analizează pe larg obiectul, se prevede la art. 1225 din acelaşi Cod că “obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute”, în timp ce posibilitatea este condiţia care priveşte obiectul obligaţiei şi nu a obiectului contractului;

– tot astfel, în timp ce obiectul contractului este definit la art. 1225 din noul Cod civil drept “operaţiunea juridică”, obiectul vânzării prevăzut de art. 1657 şi urm. din noul Cod civil îl reprezintă bunurile ce pot fi vândute şi preţul acestora;

-condiţia vizând caracterul determinat ar trebui să privească obiectul obligaţiei şi nu al contractului. Fiind o operaţie juridică, ea poate fi şi mai puţin determinată, în sensul cerut de noua reglementare, acela de a determina operaţia juridică “precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi alte asemenea”. Calificarea operaţiei şi determinarea în concret a drepturilor dobândite şi a obligaţiilor asumate de părţi se face în cadrul interpretării contractului, când, potrivit art. 1268 din noul Cod civil, pct. 3, clauzele îndoielnice “se interpretează în sensul producerii de efecte şi nu în acela în care nu ar putea produce niciunul”, potrivit principiului potius valeat quam ut pereat. Cadrul comun de referinţă (DCFR) redactat de Christian von Bar, când se referă la conţinutul contractului în cadrul secţiunii a doua din capitolul 9, “conţinutul şi efectele contractelor” din cartea a doua, la art. II – 9:101 denumit “termenii contractului” prevede că aceştia rezultă, printre altele, din „acordul expres sau tacit al părţilor, din lege, practicile stabilite între părţi şi uzanţe” etc. Mai mult, potrivit aceluiaşi proiect, când preţul care trebuie plătit în temeiul contractului nu poate fi determinat plecând de la stipulaţiile părţilor sau de la alte reguli aplicabile sau apelând la uzanţe sau practice, el va fi cel normal reclamat în circumstanţe comparabile la momentul încheierii contractului, un preţ rezonabil. Aceeaşi soluţie o găsim şi în art. 5.1.7. din Principiile Unidroit, cât şi în Principiile Lando;

-normele de la art. 1230 şi 1231, noul Cod civil, cele care se referă la “determinarea calităţii obiectului” şi la “determinarea obiectului de către terţ” ar fi trebuit să privească in terminis determinarea obiectului prestaţiei şi nu al unui obiect oarecare;

-odată ce noul Cod civil prevede la art. 1226 alin. 1 că “obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”, condiţiile prevăzute la alin. 2 al aceluiaşi text sunt ale prestaţiei şi nu ale obiectului obligaţiei, cum ne spune textul normativ potrivit căruia “el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinat şi licit”. Raportarea la prestaţie şi nu la obiect o regăsim în toate textele normative care au inspirat sau care ar fi trebuit să inspire pe redactorii textelor din noul Cod civil. Astfel, Codul civil din Quebec, după ce prevede la art.1373 că obiectul obligaţiei este prestaţia de care este ţinut debitorul faţă de creditor şi care constă în a face sau a nu face ceva, dispune la alin. 2 că “prestaţia trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie prohibită de lege şi nici contrară ordinii publice”. Conform aceleaşi logici, Anteproiectul Catala,  la art. 1121 dispune că obiectul contractului este un lucru[52] la care se obligă o parte, iar la art. 1121-2 sunt menţionate condiţiile lucrului, ceea ce vrea să însemne condiţiile prestaţiei şi nu ale obiectului.
8. Imposibilitatea obiectului sau imposibilitatea prestaţiei? Oricâtă autoritate ar avea regula de îndelungată tradiţie juridică ad impossibilium nulla obligatio, ea este diferit tratată în spaţiul juridic european. În dreptul francez, ca de altfel şi în dreptul nostru, imposibilitatea prestaţiei este privită la momentul încheierii contractului fiind asimilată obligaţiei inexistente, cea care atrage nulitatea absolută a contractului. Privită în acest moment, doar imposibilitatea absolută poate constitui motiv al desfiinţării  contractului, o imposibilitate in abstracto, insurmontabilă pentru oricare alt debitor care s-ar fi obligat la aceeaşi prestaţie[53]. De cele mai multe ori imposibilitatea este însă relativă şi priveşte doar aptitudinea personală a debitorului care s-a obligat, o imposibilitate privită in concreto, care însă nu desfiinţează contractul.

În dreptul german, consecinţele juridice ale imposibilităţii sunt diferite. Astfel, debitorul unei obligaţii imposibile absolut este exonerat doar de executarea în natură a obligaţiei asumate (§275, alin. 1 BGB) dar nu şi de răspundere. Pentru imposibilitatea existentă încă de la momentul formării contractului debitorul va răspunde, excepţie făcând situaţia în care n-a cunoscut şi nici nu putea să cunoască imposibilitatea prestaţiei la care s-a obligat (§ 311a, alin. 2 BGB). În acest caz, debitorul, deşi neculpabil, răspunde în temeiul unei garanţii faţă de creditor că-şi va executa obligaţiile asumate. Dacă însă imposibilitatea survine după încheierea contractului, neexecutarea prestaţiei va fi imputată debitorului, având ca temei prezumţia de culpă a debitorului (§283 BGB)[54].

Sistemul common law  nu cunoaşte regula ad impossibilium nulla obligatio, astfel că cel care s-a obligat prin contract este ţinut să răspundă chiar şi pentru obligaţii imposibile[55].

Noul nostru Cod civil are în vedere, la art. 1227, “imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei”. Potrivit acestei norme, “contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”. Soluţia este inspirată de Principiile Unidroit aplicabile contractelor comerciale internaţionale, potrivit cărora “simplul fapt că la momentul încheierii contractului executarea obligaţiei asumate era imposibilă nu afectează validitatea contractului” (art. 3.3, alin. 1). Conform alin. 2 al aceleaşi norme “simplul fapt că la momentul încheierii contractului o parte nu era îndreptăţită să dispună de bunurile la care contractul se referă nu afectează validitatea contractului”.

Cu un text mai sintetic, care vizează ambele ipoteze, art. 4: 102 din Principiile dreptului european al contractelor (PECL) dispune că “un contract nu este invalid pentru simplul motiv că la încheierea lui, executarea obligaţiei era imposibilă sau că una dintre părţi nu avea dreptul să dispună de bunurile care formează obiectul”.

Fără a se referi la condiţia ca obligaţia să fie posibilă, Codul civil italian, în art. 1347  vizează “posibilitatea survenită a obiectului” (possibilità sopravvenuta dell’oggetto) iar art. 28 din Codul european al contractelor se referă la “survenienţa posibilităţii conţinutului” contractului. Ambele reglementări vizează însă obligaţiile afectate de condiţie sau de termen.

Chiar dacă soluţia noului Cod civil este aliniată acestor proiecte europene printr-un text care pare să deroge de la regula ad impossibilium…,câteva întrebări sunt totuşi inevitabile:

-mai întâi, concesia pe care noul Cod civil o face printr-o exprimare atât de tranşantă, ar fi avut nevoie de câteva nuanţări obligatorii. Ne-am putea întreba: chiar orice imposibilitate în care se află una dintre părţi la momentul încheierii contractului să fie indiferentă pentru valabilitatea acestuia? Doctrina clasică spune că nu. De altfel, că aşa ar trebui să fie, o spune chiar enunţul pe care îl examinăm, în partea lui finală,  potrivit căruia contractul este valabil “în afară de cazul în care prin lege se prevede altfel”.

Credem că o asemenea exprimare este prea lapidară, lăsând insuficient conturată condiţia care priveşte posibilitatea prestaţiei. Textul normativ ar trebui să fie mai explicit şi să prevadă care “imposibilitatea iniţială a prestaţiei” poate fi indiferentă contractului. Nevoia de claritate a normei impunea ca aceasta să prevadă că doar imposibilitatea relativă în care se află una dintre părţi nu afectează contractul, în timp ce imposibilitatea absolută a prestaţiei, cea care, în mod obiectiv împiedica pe oricare alt debitor să-şi execute obligaţiile, este o cauză de desfiinţare a contractului. Invocarea în practică a unui astfel de motiv al desfiinţării contractului are nevoie de un temei juridic explicit care ţine strict de obiectul obligaţiei şi nu de “cazul în care prin lege se prevede altfel”, o trimitere fără nicio adresă. Care să fie un asemenea “alt caz” de nulitate absolută a contractului? Dacă în materia obiectului contractului, autorii textului au găsit potrivită exemplificarea prin trimitere la vânzare, locaţiune, împrumut, de această dată sintagma “alte cazuri prevăzute de lege” este o exprimare prea generală. Raportându-ne la practică, invocarea cazului de nulitate absolută a prestaţiei pentru imposibilitatea absolută a prestaţiei are nevoie de un temei juridic explicit, cu caracter de principiu.

Această distincţie este operată de majoritatea manualelor de astăzi[56] şi o găsim în art. 27 din Codul european al contractelor, proiect al privativiştilor de la Pavia, potrivit căruia “conţinutul este posibil când contractul este susceptibil de a fi executat în lipsa obstacolelor obiective cu caracter material sau juridic care împiedică de o manieră absolută realizarea obiectivului urmărit”, definiţie care ar fi trebuit preluată şi de noul nostru Cod civil. Altfel, norma de la art. 1227 pe care o examinăm este incompletă şi poate induce concluzia că promovează o concepţie mai indulgentă faţă de imposibilitatea prestaţiei, condiţie pe care o şi ignoră ca principiu. O asemenea interpretare ar intra în coliziune cu preocuparea europeană de moralizare a contractului, sub influenţa protecţiei consumatorilor, cea care a impus o serie de orientări noi, preluate şi de noul nostru Cod civil, cum ar fi obligaţia de a acţiona în toate fazele contractului cu bună-credinţă, obligaţia de informare, adaptarea contractului, invocarea leziunii de către majori, impreviziunea etc. O protecţie eficientă a părţii mai slabe din contract ar presupune lărgirea noţiunii de imposibilitate ca obstacol al validităţii, cel puţin a contractelor în care există o dependenţă sau subordonare între părţi[57] şi nu o relaxare a exigenţei faţă de prestaţiile ce se dovedesc imposibile absolut, pe care o propune norma aflată în discuţie. Milităm aşadar pentru ca principiul tradiţional Ad impossibilium nulla obligatio să-şi găsească locul în cadrul unei norme de principiu, aşa cum există în Codul civil Quebec, art. 1373 alin. 2  şi art. 1121-2 alin. 2 din Ante-proiectul Catala şi abia apoi să fie enunţată norma de la art. 1227 noul Cod civil;

-o obiecţie de ordin terminologic priveşte sintagma „imposibilitatea obiectului obligaţiei”. Odată convenit că obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul, aşa cum dispune art. 1226 noul Cod civil, logica ne impune să ne referim la “imposibilitatea prestaţiei” şi nu a obiectului obligaţiei. O asemenea distincţie o face şi Codului civil Quebec, ale cărui dispoziţii au inspirat pe redactorii noului Cod civil. Astfel, după ce la art. 1373 se defineşte obiectul obligaţiei ca fiind prestaţia de care este ţinut debitorul faţă de creditor şi care constă în a face sau a nu face ceva, în alin. 2 al aceluiaşi text se dispune că “prestaţia trebuie să fie posibilă, determinată sau determinabilă; ea nu trebuie să fie contrară ordinii publice”. La fel, art. 1174 din Codul civil italian care se referă la prestaţie care constituie obiectul obligaţiei

-pentru aceleaşi motive, credem că normele de la art. 1229-1230 noul Cod civil n-ar trebui denumite “bunurile viitoare”,“bunurile care nu sunt în circuitul civil” şi “bunurile care aparţin altuia” ci ele ar fi trebuit să se refere la “prestaţia” privind asemenea bunuri, căci despre ea este vorba şi nu despre bunuri ca atare, materie pe care o regăsim în cartea a III-a. Un argument în acest sens ni-l furnizează art. 1374 din Quebec, potrivit căruia “prestaţia poate purta asupra oricărui bun, chiar şi viitor…”, formulă care ar fi trebuit preluată la toate trei  norme de la art. 1229-1230 din noul Cod civil, la fel cum, prevederile de la art. 1231-1232 n-ar trebui să se refere la “determinarea calităţii obiectului” sau la “determinarea obiectului de către un terţ” ci la “determinarea prestaţiei contractuale”;

-referindu-se la bunurile care aparţin altuia, noul Cod civil se limitează la enunţarea regulii potrivit căreia bunurile care aparţin unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, fără a se referi la excepţie, contractul fraudulos încheiat de părţile care ştiau sau ar fi trebuit să ştie că bunul contractat nu este al înstrăinătorului a cărui sancţiune este nulitatea absolută, prin aplicarea regulii fraus omnia corrumpit. Nici reglementarea pe care noul Cod civil o face la art. 1683 vânzării bunului altuia nu se referă la vânzarea frauduloasă.

9. Utilitatea prestaţiei contractuale.  Pe lângă condiţiile clasice ale prestaţiei contractuale, acelea care vizează posibilitatea, liceitatea, caracterul determinat sau determinabil, întâlnim uneori şi pe cea privind utilitatea acesteia. Astfel, art. 1174 din Codul civil italian, cel care se referă la caracterul patrimonial al prestaţiei, dispune că “prestaţia care constituie obiectul obligaţiei trebuie să fie susceptibilă de evaluare economică şi trebuie să corespundă unui interes, chiar nepatrimonial al creditorului”. Aceeaşi condiţie o regăsim şi în Codul Gandolfi, art. 25, potrivit căruia “conţinutul contractului trebuie să fie util, posibil, licit, determinat sau determinabil iar potrivit art. 26, “conţinutul contractului este util când corespunde unui interes patrimonial al celor două părţi sau cel puţin al uneia dintre ele”.

Utilitatea prestaţiei contractuale a fost subliniată de Pothier încă din anul 1761 în  tratatul său de obligaţii: “ceea ce se obligă cineva să facă sau să nu facă faţă de cel pentru care obligaţia este contractată, trebuie să fie caracterizat de un interes să se facă sau să nu se facă ceva; acel interes trebuie să fie apreciabil”[58]. O astfel de finalitate a contractului avea să fie reluată de doctrină[59] şi, cu siguranţă, va fi reluată cu mai multă vigoare în ambianţa specifică protecţiei juridice a consumatorilor, fiind legată de teme conexe precum impreviziunea, adaptarea contractului, desfiinţarea unilaterală a acestuia etc.

Şi o parte a doctrinei româneşti, atunci când analizează condiţiile obiectului, luat în sens de prestaţie, se referă, printre altele, la “valoarea” acestuia, subliniindu-se caracterul patrimonial al contractului, care este de esenţa sa[60].

Alteori însă, cerinţa utilităţii se confundă cu cea a posibilităţii prestaţiei, afirmându-se că “dacă se stipulează un lucru care nu există în natură, obligaţia este în egală măsură şi inutilă”[61]. Deosbit de aceasta, s-a spus că o asemenea viziune ar afecta libertatea contractuală[62], principiu care nu se opune încheierii unui contract inutil, sau că “utilitatea pecuniară a obligaţiei evocă chestiunea echivalenţei prestaţiilor”[63]. Aşa se explică de ce proiectele mai recente de codificare a dreptului contractelor n-o evocă, la fel cum nici noul nostru Cod civil n-o face. Şi totuşi, plecând de la premiza că în orice contract două sunt imperativele aflate în confruntare: asigurarea interesului pe care îl au părţile şi sancţionarea oricăror excese în vederea restabilirii echilibrului contractual afectat, idee prinsă într-o formulă de referinţă din doctrina franceză potrivit căreia “contractul obligă pentru că este util, dar numai în măsura în care este just”[64], credem că utilitatea ar trebui privită ca o condiţie a oricărei prestaţii contractuale.

Sunt acestea doar câteva observaţii care ţin de forma unora dintre enunţurile normative ale noului Cod civil precum şi de sistematizarea materiilor analizate care ar putea fi avute în vedere la o primă revizuire a textelor normative, operaţie care, în considerarea celor spuse anterior, o găsim inevitabilă.

Conf. dr. Sache Neculaescu

Facultatea de Ştiinţe Juridice Sociale şi Politice

Universitatea Valahia din Târgovişte


[1] Fr. Gény, Science et technique en droit privé positif. Troisième partie: Elaboration technique du droit positif, Paris. 1921, p. 448

[2] Dictionnaire encyclopédique de théorie et de sociologie du droit, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence,  Paris, 2-ème éd., p. 139

[3] Un adversar al proiectului de codificare europeană a dreptului afirmă ritos că “obsesia fuzionistă este o aberaţie culturală” ( a se vedea G. Cornu, “Un Code civil n’est pas un instrument communautaire”, Recueil. Dalloz 2002, chronique,  pp. 351-352)

[4] Trebuie distins între dreptul european al contractelor şi dreptul contractelor europene, ultimul fiind constituit  din reguli de drept aplicabile exclusiv contractelor transfrontaliere

[5] Internet: www.lexinter.net ( PECL  – Principles European Contract Law)

[6] Y, Vers un Code civil européen?,  Pouvoirs nr. 107 – Le Code civil – novembre 2003, pp. 97-126; Droit européen du contrat et droit du contrat en Europe. Quelles perspectives pour quel équilibre? (Actes du colloque organisé par le Centre d’etude et de recherche en droit des affaires et des contrats (CERDAC), 19 septembre 2007, Éd. Litec, Paris, 2008

[7] I. Busuioc, Dinamica terminologiilor româneşti sub impactul traducerii “acquis”-ului comunitar, http://ebooks.unibuc.ro

[8] Pentru alte critici ale noului Cod civil, a se vedea M. Uliescu, Codul civil adoptat prin Legea nr, 287/2009. O perspectivă viabilă în raporturile de drept european?, în volumul “Perspectivele dreptului românesc în Europa Tratatului de la Lisabona, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, pp. 24-30

[9] Cuvântul “persoană” îşi trage originea din cuvântul etrusc phersu. (A se vedea Fr. Létoublon, La personne et ses masques : remarques sur le développement de la notion de personne et sur son étymologie dans l’histoire de la langue grecque, în Faites de langues, Éd. Presses Universitaires de France, 1994). Autorul avansează teza interesantă că, de fapt,  ideea de a lega înţelesul cuvântului persoană de mască, aparţine grecilor şi pasiunii lor pentru teatru şi nu romanilor care l-au preluat doar, consacrându-l. La origini, termenul semnifica aspectul, figura umană pentru ca, mai apoi, cuvântul latin persona să însemne masca pe care actorul şi-o punea înainte de a intra pe scenă, cea care, prin grimasa ce-i era amprentată, anunţa, fie destinul tragic al personajului întruchipat, fie accentele comice ale rolului în care a fost distribuit. Abia apoi, termenul a început să semnifice personajul jucat de actor. Efectul pervers al acestei evoluţii constă în aceea că termenul personne a căpătat un înţeles bipolar, semnificând în limba franceză, ori totul (persoana) ori nimic (sensul negativ şi absolut al răspunsului la întrebarea pe cine ai văzut).

[10] D. Alland, S. Rials, Dictionnaire de la culture juridique, Éd. Presses Universitaires de France, Paris, 2003, pp. 1152-1153

[11] O. Ungureanu, în O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 18

[12] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediţia a XI-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 19, G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 58, E.Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil. Vol. I. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 93, Fl. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 20[12] O. Ungureanu, în O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 18

[12] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediţia a XI-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 19, G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 58, E.Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil. 03, p. 129

[13] O. Ungureanu, op. cit., p. 17

[14] O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, Edţia a 8-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p. 71

[15] Afirmaţia că asemenea exprimări nu sunt întotdeauna susceptibile de o traducere cuvânt cu cuvânt poate fi ilustrată cu  sintagma “du respect du corps après le décés”, care este denumirea secţiunii a patra din primul capitol al titlului al doilea din Codul civil Quebec. Pentru că traducerea fidelă a expresiei în limba română n-ar avea aceeaşi semnificaţie, noul Cod civil intitulează Secţiunea a 4-a a capitolul II “respectul datorat persoanei şi după decesul său”

[16] Textul este preluat din art. 16-4 C. civ. fr potrivit căruia “nimeni nu poate aduce atingere integrităţii speciei umane”

[17] În limba franceză, infracţiuni precum spionajul, atentatul, complotul s.a. sunt grupate sub titlul des atteintes aux intéréts fondamentaux de la nation iar sintagme precum atteinte à la Constitution, atteinte à la pudeur, atteinte sexuelle, atteinte mortelle, nu au corespondent în limba română

[18] G. Cornu, Vocabulaire juridique, Presses Universitaires de France, Paris, 2007, p. 88-89

[19] Ibidem

[20] Art. 37 alin. 2 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată şi completată prin OUG nr. 61/2009 publicată în M.Of. nr. 390 din 9 iunie 2009 –, aprobată cu noi modificări prin Legea nr. 60/2010, publicată în M.Of. nr. 215 din data de 6 aprilie 2010.

[21] Este un text mai puţin elaborat care suferă şi din perspectivă gramaticală. Pentru ca enunţul să aibă sens, textul se putea referi la  “luarea din locuinţă a oricărui obiect fără acordul celui care o ocupă în mod legal”

[22] Versiunea oficială a traducerii Convenţiei,  preia termenul „ingerinţă” (ingénce”), în timp ce profesorul C. Bîrsan în lucrarea Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 591, foloseşte termenul românesc “amestec” iar noul Cod civil foloseşte termenul „imixtiune” (art. 71 alin. 2).  Este un exemplu fericit când termenii româneşti aru aproximativ acelaşi înţeles cu cei din limba franceză, ceea ce nu se întâmplă în cazul “atingerii” (atteinte)

[23] Pentru că norma priveşte “repararea prejudiciului…”, locul ei firesc era în cadrul Secţiunii a 6-a din acelaşi capitol, denumită “Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale” 

[24] Actuala reglementare s-a delimitat de varianta Proiectului noului Cod civil publicată în anul 2004 care folosea laolaltă termenii „pagubă” şi „prejudiciu”, fără a oferi sau a sugera măcar, un criteriu al distincţiei dintre cei doi termeni. În ideea unei terminologii unitare, noul Cod civil a renunţat la termenul pagubă, preferând folosirea termenului prejudiciu, opţiune pe care n-o regăsim în textul de la art. 15 din noul Cod civil, cel care are în vedere verbul a păgubi,  o prezenţă insolită în limbajul juridic al noii reglementări. Reamintim aici că distincţia dintre pagubă şi prejudiciu este totuşi necesară, cu condiţia ca celor doi termeni să le fie fixat un înţeles unitar. (Pentru detalii, a se vedea S. Neculaescu, Observaţii critice în legătură cu reglementarea reparării prejudiciilor morale în noul Cod civil român, Dreptul nr. 5/2010, pp. 42-43

[25] Textul putea fi mai elaborat, evitând repetarea cuvântului ‘instanţă”

[26] L.R.Boilă, Culpa – eterna doamă” a răspunderii civile delictuale, în Revista română de drept privat, nr. 2/2010, p. 38

[27] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, 10e édition, Éd. Dalloz, 2009,  pp. 657-661

[28] C. Stătescu, C. Bîrsan, în Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ediţia a IX-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 1

[29] Ibidem

[30] L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I. Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 7

[31] J. Carbonnier, Droit civil 4/ Les obligations, Éd. Presses Universitaires de France, 1956, p. 7

[32] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, Éd. Litec, Paris, 2007, p. 3

[33] Ph. Stoffel-Munk, Les sources des obligations, în volumul Pour une réforme du droit des contrats, sous la direction de Fr. Terré, Éd. Dalloz, 2009, pp. 67-70

[34] Ibidem

[35] J. Darbellay, Théorie générale de l’ilicéité, Fribourg, 1955, nr. 69

[36] B. Fauvarque-Cosson,  Projet de cadre commun de référence, Terminologie contractuelle commune, Société de Legislation Comparée, Paris, 2008, p. 86

[37] Potrivit doctrinei noastre, angajarea răspunderii contractuale are loc ca urmare a neexecutării totale sau parţiale a obligaţiilor, executarea necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a acestora. Noul Cod civil se aliniază  proiectelor europene de codificare a dreptului contractelor de a subsuma executarea necorespunzătoare şi executarea cu întârziere noţiunii generice de neexecutare a obligaţiei. Astfel, potrivit art. 7.1.1 din Principiile Unidroit “prin neexecutare se înţelege orice neaducere la îndeplinire din partea unei părţi a oricărei dintre obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere”. La rândul lor Principiile Lando (PECL), se referă la neexecutarea esenţială a obligaţiilor, în timp ce Codul european al contractelor defineşte la art. 89 noţiunea de neexecutare “orice comportament diferit al unuia dintre contractanţi, al colaboratorilor sau prepuşilor diferit de cel prevăzut în contract”.

[38] G. Viney, Traité de droit civil. Introduction à la responsabilité, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1995, nr. 168

[39] Obligationes, quarum summa divisio in duas species diducitur: omnis enim obligation vel ex contractu nascitur vel ex delicto, apud P. F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain, Librairie nouvelle de droit et de

[40] R.J. Pothier, Traité des obligations, Orléans, 1761, nr. 123

[41] Pentru criticile acestei clasificări, a se vedea L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile. Volumul I. Regimul juridic general, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, pp. 48-50

[42] Despre originile doctrinare ale Codului civil francez, a se vedea A-J. Arnaud, Les origines doctrinales du Code civil,  Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1969, nr. 121

[43] A se vedea V.A. Rieg, Le rôle de la volonté dans l’acte juridique en droit français et allemande, Paris, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1961, J. Hauser, Objectivisme et subjectivisme dans l’acte juridique, Paris, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1997, F. Ferrand, Droit privé allemande, Dalloz, 1997, Cl. Wits, Droit privé allemande. Actes juridiques, droits subjectifs, Éd. Litec, 1992

[44] [44] Claude Witz, Contrat ou acte juridique?, în volumul Pour une réforme du droit du contrat, sous la direction  de François Terré, Éd. Dalloz, Paris, 2009, pp. 51-65

[45] Codul civil grec, intrat în vigoare în anul 1946, Codul civil portughez din 1966, Codul civil polonez din 28 aprilie 1964, Codul civil ceh din 26 februarie 1964

[46] Internet: www. lexinter.net

[47] Ph. Stoffel-Munk, op. cit. p. 81

[48] Pentru detalii privind clasificarea actelor juridice, a se vedea J. Hauser, Objectivisme et subjectivisme dans l’acte juridique, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1971, J-L Aubert, Introduction au droit et themes fondamentaux en droit civil, 5-e éd. Armand Colin, Paris, 1992

[49] R. Sacco, P. Cisiano, Il fatto, l’atto, il negozio, Milano, 2005, p. 10

[50] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit. p. 280, B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Droit civil. Les obligations. 2. Contrat, sixième edition, Éd. Litec, Paris, 1998, p. 210

[51] A-S. Lucas-Puget, Essai sur la notion d’objet du contrat, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 2005,  Paris, p. 279

[52] Termenul “lucru” este întrebuinţat în acelaşi sens tradiţional al art. 1126 din Codul Napoleon, care nu semnifică un lucru material ci doar “ceva”, o prestaţie la care se obligă debitorul şi la care este îndreptăţit creditorul

[53] Ph. Malinvaud, Droit des obligations, 10-e édition, Éd.Litec, Paris, 2007, p. 178

[54] B. Fauvarque-Cosson, op. cit. p. 307

[55] Ibidem, p. 310

[56] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, 4-e edition, Defrénois, Paris, 2009, p. 304;  Fr. Terré, Pour une reforme du droit des contrats, Éd. Dalloz, Paris, 2009, pp. 190-191

[57] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, cit. supra, p. 313

[58] Apud D. Houtcief, Le contenu du contrat, în volumul Pour une réforme du droit des contrats, sous la direction de François Terré, Éd. Dalloz, 2009, nota nr. 36, p. 191

[59] F. Ost, Droit et intérêt, vol. 2, Entre droit et non-droit: l’intérêt. Essai sur les functions qu’exerce la notion d’intérêt en droit privé, Publications des facultés universitaires Saint-Louis, Bruxelles, 1990

[60] P. Vasilescu, în I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, ediţia a 2-a revăzută şi adăugită, Colecţia universitaria. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, pp. 461-462

[61] A.S. Lucas-Puget, op. cit. nr. 263

[62] C.B.M.Toullier, Le droit civil français suivant l’ordre du Code, Paris, t. 6. 1830, nr. 146

[63] D. Houtcief, op. cit., p. 192

[64] J. Ghestin, Traité de droit de droit civil. Le contrat: la formation, 2e éd., Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1988, p. 178

Anunțuri
Published in: on Ianuarie 11, 2011 at 18:41  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://sacheneculaescudotcom.wordpress.com/2011/01/11/noul-cod-civil-intre-traditie-si-modernitate-in-privinta-terminologiei-juridice-normative/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: