AMBIGUITĂŢI ALE TEORIEI ABUZULUI DE DREPT

Conf. Sache Neculaescu

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale

Universitatea Valahia din Târgovişte

I. Între individualism şi solidarism

1. Concepţia subiectivă şi definiţia abuzului de drept.

Istoria abuzului de drept este legată de răspunderea civilă delictuală şi de răspunsul la întrebarea dacă şi în ce condiţii exerciţiul unui drept poate fi considerat faptă cauzatoare de prejudicii. Un răspuns provizoriu ne-a fost oferit de jurisconsultul Ulpian[1], prin adagiul care  spune că cel care îşi exercită un drept nu lezează pe altul (qui suo iure utitur neminem laedit[2]). Rupt din context, enunţul ar putea îndreptăţi concluzia că în  dreptul roman era indiferentă maniera de exercitare a drepturilor, ceea ce este inexact. O serie de alte adagii ilustrează cu puterea evidenţei preocuparea jurisconsulţilor romani de a restabili echilibrul în conflictul dintre drepturile subiective. Expresii precum  summum ius summa iniuria, cea care ne spune că un drept extrem constituie o nedreptate, malitiis non indulgendum est, potrivit căreia nu trebuie manifestată indulgenţă faţă de cei animaţi de rea-credinţă, fraus omnia corrumpit, în temeiul căreia sunt sancţionate atât actele juridice încheiate prin fraudă cât şi toate consecinţele lor subsecvente, sau male enim nostro iure uti non debemus care ne îndeamnă să nu folosim rău dreptul nostru,  pentru a ne referi doar la câteva, reprezintă  repere ale unui mod civiliter de exercitare a drepturilor subiective. Cu toate acestea, în dreptul roman, abusus nu avea conotaţie  peiorativă nefiind asociat cu intenţia malefică, animus nocendi. El reprezintă doar unul dintre cele trei atribute ale dreptului de proprietate, semnificând folosirea completă a lucrului, consumarea substanţei acestuia.

Regula mai sus enunţată a cunoscut abordări diferite de-a lungul timpurilor, fiind ori exacerbată ori contestată. Adepţii absolutismului drepturilor subiective au preluat-o tale quale, deformându-i înţelesul originar, ceea ce presupune implicit recunoaşterea dreptului de a leza pe altul[3]. Potrivit art. 2 din Declaraţia franceză a drepturilor şi libertăţilor de la 1789 “scopul oricărei asociaţii politice este conservarea drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, siguranţa şi rezistenţa la opresiune”. În concepţia revoluţionarilor francezi, legile sunt făcute doar pentru a asigura respectarea drepturilor individuale. Doctrina de drept civil a reacţionat afirmând că o asemenea interpretare ar antrena “consecinţe absurde suprimând principiul răspunderii civile“[4] şi că, reformulat, adagiul ar putea fi exact dacă ar fi exprimat astfel: “cel care exercită dreptul său cu prudenţă şi atenţie nu va fi responsabil de prejudiciul pe care îl poate cauza altuia[5].

În lipsa unei reglementări speciale şi chiar înainte de a se fi constituit o teorie propriu-zisă a abuzului de drept, jurisprudenţa celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea a acordat despăgubiri pentru prejudiciile cauzate altuia prin exercitarea excesivă a dreptului de către titularul care nu a dovedit un interes serios şi legitim[6], calificând drept delicte fapte precum efectuarea unui coş fals pe acoperişul propriei case doar pentru a stingheri pe vecin, exercitarea unor căi de atac în scop şicanator, concedieri făcute fără un motiv serios, exercitarea abuzivă a drepturilor părinteşti etc.

Teoria abuzului de drept s-a născut ca o reacţie împotriva absolutismului drepturilor civile. Cel ce avea să intre în istoria dreptului civil ca fondator al acesteia este Louis Josserand[7], potrivit căruia “drepturile subiective, produse sociale, conferite de societate, nu sunt atribuite abstract pentru ca noi să le exercităm discreţionar ad nutum; fiecare dintre ele are raţiunea sa de a fi, misiunea sa de îndeplinit. Atunci când le exercităm, suntem datori să ne conformăm acestui spirit, să acţionăm în această direcţie. Altfel vom deturna dreptul de la destinaţia sa, vom abuza comiţând o greşeală de natură a angaja răspunderea”[8]. Potrivit aceluiaşi autor, chiar şi “prerogativele aparent absolute trebuie să se plieze aceleaşi finalităţi, fără ca dreptul de proprietate, care constituie dominium, puterea-tip, să facă excepţie”[9]. Este teoria care face loc concepţiei obiective despre abuzul de drept fundamentând răspunderea titularului pe destinaţia antisocială pe care a dat-o dreptului său astfel deturnat. Chiar dacă o asemenea atitudine ţine tot de voinţa autorului, fundamentarea răspunderii este dată de ideea de risc. În concepţia autorului, abuzul şi riscul sunt cei doi poli ai răspunderii moderne care vin să asigure echilibrul drepturilor individuale[10].

Contrar acestei viziuni despre abuzul de drept, un alt clasic al doctrinei de drept civil franceze, Marcel Planiol, susţine că teoria este fără sens pentru că “dacă am dreptul să fac un act determinat, nu sunt vinovat că l-am făcut iar dacă am dreptul de a mă abţine, nu mi se poate imputa greşeala de a-l fi omis”[11] (feci sed iure feci). Potrivit acestui autor, “omul abuzează de lucruri, nu şi de drepturi”[12], astfel că, în concepţia lui, abuzul de drept “este o logomanie; el nu constituie o categorie juridică distinctă de actul ilicit şi deci nu trebuie să fim păcăliţi de cuvinte: dreptul încetează acolo unde începe abuzul; un act nu poate fi în acelaşi timp conform cu dreptul şi contrar dreptului”[13]. Aceeaşi concepţie este preluată şi de o parte a doctrinei noastre interbelice potrivit căreia cel care a trecut peste limitele drepturilor sale a comis un fapt ilicit dar în acest caz este necontestat că a ieşit din domeniul exerciţiului dreptului său şi a încălcat drepturile terţului păgubit[14].

Şi totuşi, sub presiunea jurisprudenţei, teoria abuzului de drept intrase deja în terminologia juridică de uz la începutul veacului trecut, ceea ce l-a determinat pe Raymond Saleilles să propună, prin Raportul prezentat în anul 1905 Comisiei de revizuire a Codului civil francez, introducerea unei prevederi menite să instituie noul principiu de drept prin care să fie interzis abuzul de drept[15]. Deşi propunerea a fost respinsă cu motivarea că ar moraliza excesiv dreptul, a rămas ca un reper important în evoluţia teoriei abuzului de drept. Ceva mai târziu, Georges Ripert, autorul unei lucrări de referinţă vizând interferenţa regulii morale în obligaţiile civile, are în vedere abuzul de drept ca “o greşeală care constă într-un exerciţiu anormal al dreptului, pentru că impune omului datoria de a nu dăuna altuia”[16], concepţie dominantă în doctrina clasică franceză de drept civil[17] care fundamentează abuzul de drept pe răspunderea civilă delictuală[18].

O primă idee pe care o considerăm importantă pentru ce ne-am propus să demonstrăm prin acest studiu, este că abuzul de drept, aşa cum este văzut de doctrina franceză, cea care l-a teoretizat şi ale cărei soluţii au fost preluate în dreptul nostru, poate fi săvârşit atât cu intenţie cât şi din imprudenţă sau neglijenţă[19].

În dreptul românesc, prevederile legale de referinţă pentru abuzul de drept sunt cele de la art. 1-3 din Decretul nr. 31/1954. Potrivit art. 1 din acest act normativ, “drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de  a satisface interesele personale, materiale şi culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socialistă” în timp ce art. 3 alin. 2 al aceleaşi reglementări prevede că drepturile civile “pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social”.

Deşi au fost elaborate într-o perioadă istorică de ideologizare a dreptului, aceste prevederi şi-au dovedit viabilitatea, trecând proba timpului. Cum se poate constata, ele nu au în vedere, în mod expres, exercitarea dreptului cu intenţia vătămării altuia, ci doar exercitarea dreptului în alt scop decât cel avut în vedere prin recunoaşterea lui, deturnarea dreptului de la finalitatea acestuia, adică o concepţie finalistă. Cu toate acestea,  o bună parte a doctrinei noastre de drept civil, preocupată în exces de imperativul sancţionării conduitei culpabile a făptuitorului,  priveşte abuzul de drept cantonat exclusiv în zona intenţiei păgubitoare de care a fost animat titularului dreptului, ignorându-se faptul că el este asimilat faptei cauzatoare de prejudicii. Or, cum se ştie, fapta cauzatoare de prejudicii, potrivit concepţiei clasice, poate fi atât delict, sâvârşit cu intenţie cât şi cvasidelict care se săvârşeşte din imprudenţă sau neglijenţă. O explicaţie posibilă poate fi împrejurarea că art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 se raportează la scopul exercitării dreptului, ceea ce presupune intenţia.

Recent, autoarea unui dicţionar de dreptul consumului, de altfel bine elaborat, vede abuzul de drept ca fiind “exercitarea cu rea-credinţă a unui drept subiectiv de către titularul acestuia, cu încălcarea finalităţii recunoaşterii legale a respectivului drept ori a scopului economic/social în vederea căruia a fost consacrat prin lege”[20]. Aceeaşi concepţie o regăsim şi la un alt autor potrivit căruia  abuzul de drept presupune două elemente dintre care cel subiectiv constă în “exercitarea cu rea-credinţă a dreptului subiectiv civil”[21]. Şi mai tranşant, profesorul Corneliu Bîrsan propune să se considere că un drept este exercitat abuziv “doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a păgubi o altă persoană”[22], exprimări care evidenţiază concepţia potrivit căreia “prin finalitatea sa, abuzul de drept este o conduită ilicită care se cere sancţionată”[23].

Pe acest aspect, doctrina interbelică subliniază că abuzul de drept este “o culpă în înţelesul art. 998”[24] C. civ. pentru că “jurisprudenţa nici n-ar putea proceda altcumva, căci nu are la îndemână alt mijloc pentru a legitima o condamnare la daune”[25].

Sunt şi definiţii prin care se afirmă concepţia obiectivă despre abuzul de drept, care este definit ca o “încălcare a bunei-credinţe”[26], văzută ca standard de conduită abstract.  Într-o altă formulă “drepturile subiective sunt ocrotite de lege dacă nu sunt exercitate împotriva destinaţiei lor economice şi sociale”[27]. Autorii se delimitează de doctrina majoritară susţinând că “abuzul de drept nu poate fi indentificat cu delictul civil”[28], în timp ce alţii preferă un enunţ general, singura formulă căreia nu i se poate aduce vreun reproş, prin care se afirmă că abuzul de drept este “exercitarea unui drept subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale”[29].

În ce ne priveşte, ne alăturăm celor care promovează îndeosebi concepţia obiectivă despre abuzul de drept şi apreciem că sancţiunea acestuia ar trebui fundamentată, nu atât pe imperativul sancţionării conduitei titularului ci mai ales de cel al reparării prejudiciului injust suferit de victimă. Dacă este adevărat că exercitarea dreptului cu intenţia de a leza pe altul este forma cea mai acuzată a abuzului de drept şi că sunt numeroase cazurile în care drepturile sunt exercitate doar pentru a şicana pe altul, aşa cum se întâmplă mai ales în plan procesual, unde sancţiunea conduitei blamabile are în primul rând o finalitate punitivă, la fel de adevărat este că abuzul de drept nu se rezumă la atât. Condiţionarea sancţiunii abuzului de drept de existenţa intenţiei rău-făcătoare a titularului antrenează două consecinţe grave pentru victima, care, deşi este nevinovată, se vede sacrificată: în primul rând refuzul oricărei protecţii în faţa unei vătămări prin exercitarea culpabilă a dreptului de către titular, ceea ce ar putea reprezenta o denegare de dreptate şi în al doilea rând îngreunarea sarcinii probaţiunii unei intenţii, de multe ori obscure.

Revenind la definiţiile la care ne-am referit, caracterizarea abuzului de drept prin deturnarea dreptului de la finalitatea lui cu intenţia de a păgubi pe altul nu face decât să supună cele două modalităţi distincte de înfăptuire sub semnul aceleaşi intenţii malefice, făcând inutilă distincţia clasică dintre concepţia subiectivă şi cea obiectivă în această materie. Una este “exercitarea dreptului cu intenţia de păgubi pe altul” şi alta este „exercitarea dreptului în mod excesiv şi nererezonabil, contrar bunei-credinţe”. Prin urmare, nu poate fi vorba de exercitarea cu rea-credinţă de către titular, cu (prin) încălcarea finalităţii dreptului ci de exercitarea cu intenţie sau deturnarea dreptului de la scopul social pentru care a fost recunoscut. Or, deturnarea dreptului, exercitarea lui excesivă, nerezonabilă, contrar bunei-credinţe poate fi săvârşită şi din culpă. Şi aceasta nu numai pentru că s-ar aplica regula  culpa lata dolo aequiparatur dar şi pentru că, aşa cum in lege Aquilia et culpa levissima venit, principiu aplicabil răspunderii delictuale, tot astfel ar trebui raţionat şi în materia abuzului de drept (ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse).

Contrar definiţiilor care cantonează abuzul de drept în zona intenţiei de a leza pe altul, majoritatea autorilor noştri de drept civil consideră că abuzul de drept se săvârşeşte atât cu intenţie cât şi din culpă[30] iar jurisprudenţa tinde să se detaşeze de concepţia subiectivă privind exercitarea dreptului raportându-se la criterii tot mai obiective de apreciere a abuzului de drept, modalităţi care, raportate la noţiunea de vinovăţie introdusă de noul Cod civil la art. 16, n-ar putea fi săvârşite decât din culpă, o culpă abstractă raportată la un standard abstract – buna-credinţă. Odată ce am convenit că şi exercitarea nerezonabilă a dreptului constituie abuz de drept, apelul la reaua-credinţă devine aproape inutil.

Dintre toate definiţiile avansate, ne raliem formulei sintetice la care s-a oprit Dimitrie Gherasim  potrivit căruia “abuzul de drept este o formă de încălcare a bunei-credinţe”[31]. Nu întâmplător acest enunţ are în vedere încălcarea bunei-credinţe şi nu exercitarea cu rea-credinţă a dreptului, pentru că reaua-credinţă nu este opusul bunei-credinţe, ele nefiind cele două feţe ale aceluiaşi fenomen, astfel că nu totdeauna cel care are o conduită contrară bunei-credinţe este şi de rea-credinţă. Pentru acest motiv  nici noul Cod civil nu are în vedere la definirea abuzului de drept doar reaua-credinţă a titularului prezentă când acesta exercită dreptul cu scopul de a vătăma pe altul. Exercitarea excesivă şi nerezonabilă a unui drept, contrar bunei-credinţe, sunt modalităţi de înfăpturie a abuzului de drept care pot fi săvârşite şi din culpă.  În timp ce buna-credinţă este o regulă de conduită, un standard abstract şi prezumat, nesupus probaţiunii, care are în vedere atitudinea ideală a unui om rezonabil şi echilibrat, reaua-credinţă nu mai este un standard ci ea caracterizează o anumită conduită, cea pe care o are în mod concret titularul dreptului şi de aceea este supusă probaţiunii. Faptul că  definiţia abuzului de drept are în vedere exercitarea excesivă şi nerezonabilă a dreptului întemeiază concluzia că el poate fi săvârşit şi din culpă.

2. Solidarismul contractual şi abuzul de drept. Prevederea de la art. 1134 alin. 3 din Codul civil francez pe care o regăsim în art. 970 alin. 1 din Codul nostru civil, potrivit căreia “convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă, a constituit obiect de preocupare doctrinară doar pentru interpretarea în contracte, fără ca cineva să prevadă că ea va deveni punctul de plecare al unei noi concepţii despre contract. Buna-credinţă a dobândit în perioada interbelică principalul instrument de temperare a libertăţii de voinţă şi de evitare a abuzului de drept, sub influenţa curentului solidarist, temă care avea mai apoi să ia amploare concomitent cu mişcarea de protecţie a consumatorilor, când triada „loialitate, solidaritate, fraternitate” părea să devină un nou slogan[32], aşa cum şi celebra formulă a lui Alfred Fouillé, qui dit contractuel dit juste, avea să fie înlocuită cu cea care ne spune că entre le fort et le faible, c’est la liberté qui asservit, le juge qui affranchit[33], formulă care legitimează intervenţia judecătorului în contracte pentru restabilirea echilbrului contractual încălcat. Încet dar sigur, buna-credinţă capătă virtuţi noi nebănuite. Abandonarea autonomiei de voinţă ca fundament al contractului s-a făcut prin instituirea unui set de reguli de conduită contractuală, toate subsumate conceptului de bună-credinţă, văzută ca instrument de moralizare a acestuia, menit să asigure justiţia contractuală.

Dar ce este buna-credinţă? Întrebarea este una capitală la care încă nu avem un răspuns pe deplin satisfăcător şi aceasta pentru că buna credinţă face parte din acele noţiuni despre care este mai greu să le defineşti decât să le înţelegi. O definiţie, oricare ar fi ea, presupune un efort de generalizare, de identificare a tot ce este esenţial şi repetabil în mulţimea de fenomene care alcătuiesc sfera noţiunii de definit. Or, dacă raportăm aceste cerinţe logice la noţiunea de bună-credinţă, vom vedea că o definiţie care să includă, în mod sintetic, toate formele de manifestare a acesteia, în cadrul diverselor instituţii ale dreptului, este aproape imposibil de dat, în condiţiile în care acest concept se află în plin proces de expansiune în dreptul civil. Aşa se explică de ce mulţi dintre autorii care abordează subiectul constată că buna-credinţă este un concept flu, deci fără contur, “o normă deschisă al cărui conţinut se adaptează contextului”[34] deşi nu ezită să constate că lipsa unei definiţii legale a acesteia poate pune în cauză “previzibilitatea şi securitatea juridică”[35].

Dacă ne raportăm la literatura noastră juridică, deşi avem lucrări care înfăţişează pe larg şi minuţios accepţiunile noţiunii de bună-credinţă[36], ele nu mai sunt în totalitate actuale, tocmai pentru că noţiunea de definit se află într-o continuă mişcare.

In ce ne priveşte, încercând a surmonta asemenea dificultăţi, ne exprimăm opinia că noţiunea de bună-credinţă este susceptibilă, atât de o definiţie generală, dintr-o perspectivă globală dar şi de definiţii speciale în care vor trebui evidenţiate consecinţele pe care ea le produce în diversele zone ale dreptului. Apoi, trebuie avut în vedere că, aşa cum vom vedea, în noul Cod civil întâlnim buna-credinţă, raportată la individ, deci subiectivă, cât şi ca standard de conduită, buna-credinţă obiectivă. Este ceea ce doctrina numeşte teoria bipartită a bunei-credinţe[37].

Dacă ne referim la buna-credinţă ca valoare individuală, situată în planul lăuntric al fiinţei, ea ar putea fi definită, după noi, dintr-o perspectivă generală, ca fiind convingerea conformităţii actelor şi faptelor unei persoane cu dreptul şi morala. Este deopotrivă, o apreciere dar şi o validare a unei atitudini sau fapt, acoperind, atât existenţa lăuntrică dar şi pe cea exterioară, relaţională a insului. Buna-credinţă este expresia firească a naturii umane şi de aceea este prezumată de lege care nu face decât să consacre un postulat parajuridic. Este o atitudine psihică,  starea care procură pacea sufletească, rectitudinea etică a conştiinţei de sine, chiar dacă este sau nu eronată. Ea transcede planul ontologic al erorii, situându-se în cel al valorizării pentru că evidenţiază conştiinţa conformităţii cu imperativele unei ordini morale.

Privită ca valoare morală, buna credinţă interesează dreptul doar când este eronată, numai atunci atribuindu-i-se, ope legis, efecte juridice: beneficiul putativităţii, dobândirea fructelor, a proprietăţii bunurilor mobile etc. Tot astfel, aparenţa în drept, deşi este error communis în sensul de invincibilă, produce efecte juridice ridicând la rangul de stare de drept o situaţie de fapt. Atunci când buna-credinţă este credinţa eronată, dreptul consimte la blocarea sau atenuarea acţiunii mecanismelor sale tehnice, limitându-le efectele ca urmare a acţiunii unui alt reper fundamental al dreptului, echitatea.

În ce priveşte buna-credinţă obiectivă, ea este văzută de autorul monografiei mai sus citate ca “sinonimă cu loialitatea”[38], în timp ce alţi autori o văd ca o “activitate onestă, loială şi de totală încredere reciprocă la încheierea şi executarea actelor juridice”[39]. Doctrina franceză defineşte buna-credinţă în contracte ca fiind “un coportament sincer, loial şi onest”[40].

Cum acest concept s-a aflat în plină mişcare în ultimii 30 ani, devenind astăzi un panaceu universal prezent în toate instituţiile dreptului civil, conţinutul ei s-a apreciat substanţial, supralicitându-i-se virtuţile. Departe de a se limita doar la calităţile mai sus evidenţiate, buna-credinţă ca normă de comportament, este astăzi un sumuum de îndatoriri[41] pe care orice om diligent, rezonabil şi echilibrat şi le asumă. În contracte, ea are o funcţie de completare a clauzelor convenite de părţi în cadrul interpretării acestora. În faza precontractuală buna-crediţă implică obligaţia de confidenţialitate, instituită de noul Cod civil la art. 1184, obligaţia de informare, obligaţia de a nu negocia fără intenţia de a încheia contractul[42]. Pentru faza de executare a contractului, părţile sunt îndatorate să manifeste aceeaşi loialitate, confidenţialitate, cooperare şi obligaţia de a minimaliza propriul prejudiciu ca urmare a neexecutării obligaţiilor[43]. Tot în această fază, adaptarea contractului este văzută ca funcţie a bunei-credinţe, operaţie care se face atât în cazul tipic al impreviziunii, reglementată de noul Cod civil în art. 1271, cât şi în alte situaţii, cum este cazul leziunii (art. 1222 alin. 3), erorii ca viciu de consimţământ (art. 1213), situaţii în care părţile trebuie să aibă o poziţie rezonabilă şi să restabilească echilibrul contractual afectat.

Proiectele europene de codificare a dreptului obligaţiilor evocă principiul bunei-credinţe în toată evoluţia contractului, aşa cum o face şi noul nostru Cod civil. Această abordare moralizatoare a contractului pare a fi o resuscitare a teoriei lansate la începutul veacului trecut de René Demogue, potrivit căruia contractul ar fi “o mică societate unde fiecare lucrează cu un scop comun, suma scopurilor individuale urmărite de fiecare, ca la oricare societate civilă şi comercială”[44]. Noua viziune solidaristă capătă uneori accente patetice, ceea ce face ca, atunci când se analizează sensul bunei-credinţe în contracte să se vorbească despre loialitate, colaborare etc, toate subsumate unei “legături puternice de sociabilitate şi prietenie”[45] între părţi, legătură  asimilată iubirii…”o iubirea ca de frate”[46]. O asemenea efuziune este temperată de alţi autori potrivit cărora termenul “fraternitate” este expresia unei viziuni idilice sau sentimentale şi deci irealiste despre natura umană şi raporturile contractuale”[47]. Civilişti de prestigiu nu ezită să-şi manifeste rezerve faţă de această “nouă orientare paternalistă doar pentru una dintre părţi”[48], ce se vrea a fi “un drept al relaţiilor contractuale inegale”, întrebându-se dacă nu cumva partea mai slabă a contractului va fi prea mult favorizată, ajungând să dicteze propria-i lege. Cu ironia specifică francezilor, Jean Carbonnier constată că “într-o perioadă în care căsătoria a devenit transformată excesiv în contract, unii visează să transforme orice contract într-o căsătorie..”[49], iar alţii afirmă că “a contracta nu înseamnă a intra într-o religie”[50] şi că realitatea ne înfăţişează interese ale părţilor, de cele mai multe ori divergente, chiar dacă, pe aspecte punctuale, ele pot fi convergente. Potrivit acestora, dacă vom subordona contractul unei asemenea viziuni utopice, vom asista la un “menaj în trei”, judecătorul putând interveni de fiecare dată în contract, substituindu-se părţilor, ceea ce n-ar putea însemna altceva decât o reîntoarcere la dirijism.

Prin urmare, aşa cum este definit, solidarismul este un concept care “nu urmăreşte să spună ce este dreptul pozitiv ci urmăreşte să ne spună ce trebuie să fie. El este mai degrabă o doctrină militantă, aşa cum înşişi autorii îl caracterizează în studiile mai sus evocate. Noua etică contractuală se exprimă concret prin idei de altruism, de decenţă, de coerenţă, de proporţionalitate şi de cooperare, toate subsumate bunei-credinţe, excluzând egoismul, indiferenţa, dezinvoltura şi cinismul”[51], specifice abuzului de drept.

Oricât de seducătoare ar fi asemenea idei generoase, ele rămân expresii ale unei reverii contractuale, care ţin de domeniul romantismului juridic, rupte de realitatea care ne înconjoară, o realitate în care interesele sunt tot mai divergente, departe de a putea fi vreodată conciliate prin apelul la buna-credinţă a contractanţilor. „Civismul contractual” este o stare de spirit care îşi are sorgintea în precepte morale situate în afara dreptului. Altruismul, decenţa, coerenţa, sunt virtuţi individuale, tot mai rar întâlnite într-o lume avidă de acumulări cantitative şi mai puţin calitative. Ele sunt posibile dar nu pot deveni obligatorii decât dacă vor fi instituite prin norme imperative ale legii şi nu de un principiu cu contur neclar. Respingerea noii teorii sociale despre contract a făcut să se vorbească despre “o nouă criză a contractului”[52].

În realitate, dialectica contractului presupune confruntarea a două mari imperative: asigurarea interesului pe care îl au părţile care se leagă prin contract şi sancţionarea oricăror excese în vederea restabilirii echilibrului contractual afectat. Este sensul unei formule de referinţă din doctrina franceză potrivit căreia “contractul obligă pentru că este util, dar numai în măsura în care este just[53]. Voinţa părţilor produce efecte doar “în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”, aşa cum prevede art. 1169 noul Cod civil din noul Cod civil. În aceste condiţii în care forţa juridică a contractului este conferită de lege, mult dezbătuta temă a solidarismului contractual menită a explica esenţa contractului, văzut ca un nou fundament al acestuia, capătă valoarea unei dezbateri preponderent teoretice. Solidarismul continuă să fie o concepţie filosofică, politică, socială, un reper esenţial pentru drept, un alt mod de a ne raporta la semenii noştri în general, şi un alt mod de a vedea contractul, orientat nu doar către voinţa părţilor ci preocupării de a răspunde nevoii de echilibru, de evitare a oricărui exces, sensurile majore ale oricărui contract legal încheiat. El rămâne un deziderat, o aspiraţie către care dreptul tinde pentru a deveni cu adevărat ars boni et aequi. Dacă este excesiv să cerem contractanţilor să se iubească precum fraţii, este legitim totuşi să le cerem a fi rezonabili, să nu-şi exercite drepturile în mod abuziv, să accepte adaptarea contractului iar atunci când n-o fac, să le impunem o astfel de soluţie prin norme ale dreptului obiectiv şi nu prin apelul la o fraternitate iluzorie.

Ajunşi la acest punct, ne-am putea întreba: întodeauna buna-credinţă este prezumată?; reaua-credinţă a titularului de drept trebuie întotdeauna supusă probaţiunii? Chiar dacă un răspuns afirmativ este de natură să submineze autoritatea regulii bonna fides praesumitur, el totuşi se impune în actuala stare a dreptului civil, tot mai preocupat de protecţia juridică a terţilor. Fără a ne propune un inventar al acestor situaţii, evocăm prevederea de la art 85 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei prin care se instituie o prezumţie de fraudă în dauna creditorilor pentru actele juridice încheiate de debitorul supus procedurii de insolvenţă. Deşi nu se extinde şi la terţul dobânditor sau la sub-dobânditori această prezumţie face inoperant in casu principiul bunei-credinţe prezumate. Şi exemplele ar putea continua. Din această perspectivă, prevederea de la art. 2805 din Codul civil Quebec potrivit căreia “buna-credinţă se prezumă întotdeauna, mai puţin când legea impune în mod expres să fie dovedită” are o totală acoperire şi în dreptul nostru. Deşi noul Cod civil preia întocmai concepţia dreptului civil al Quebec privind abuzul de drept, nu-şi însuşeşte această prevedere.

II. Spre un alt fundament al  abuzului de drept

Aşa cum am văzut, ca şi în cazul răspunderii delictuale, doctrina clasică explică sancţiunea abuzului prin raportare la exigenţele morale care impun reacţia dreptului faţă de conduita blamabilă a titularului unui drept exercitat cu intenţia de a prejudicia pe altul sau printr-o conduită neglijentă, contrară celei pe care ar trebui s-o aibă o persoană prudentă şi diligentă. Prin urmare, fundamentul abuzului de drept este identificat de partea autorului a cărei conduită trebuie sancţionată, punctul de plecare constituindu-l fapta ilicită. Aşa se explică de ce mai toate definiţiile au în vedere imperativul sancţionării greşelii, care în terminologia franceză încorporeză fapta, punctul de plecare în cadrul oricărei analize.

Examinând evoluţia răspunderii civile precum şi a altor sancţiuni de drept civil, vom observa că tot mai multe dintre ele se detaşează de culpă, fapt care îl constatăm nu doar la răspunderea pentru prejudiciile cauzate de alţii, unde obsesia culpei prezumate a părintelui, comitentului pare a se dilua,  dar şi la răspunderea pentru fapta proprie. Astfel, dacă, în concepţia doctrinei clasice imputabilitatea, care presupune conştiinţa propriilor acte de conduită, era o condiţie sine qua non a răspunderii, iată că art. 489-2 C. civ. fr. introdus printr-o lege din 1968, prevede că “cel care a cauzat o pagubă altuia aflându-se într-o stare de tulburare mintală, nu este mai puţin obligat la reparare”. Noul nostru Cod civil prevede la art. 1368 obligaţia subsidiară de indemnizare a victimei, într-un cuantum echitabil, impusă autorului care, fiind lipsit de discernământ, a cauzat un prejudiciu altuia, cu condiţia de a nu putea fi angajată răspunderea persoanei care avea îndatorirea de a-l supraveghea. Fiind pus să aleagă între interesul victimei inocente şi cel al persoanei lipsite de discernământ, echitatea impune ca interesele victimei să fie protejate cu precădere. De altfel, afirmaţia pe care încă o mai întâlnim în doctrină potrivit căreia punctul de plecare în cazul răspunderii civile îl reprezintă fapta ilicită şi culpabilă este doar un fel de a spune pentru că, în realitate, paguba şi nu fapta este cea care pune în mişcare mecanismul răspunderii civile. Fără pagubă nu poate fi concepută nicio ipoteză de răspundere.

Mutatis mutandis, acelaşi traseu este parcurs şi în cazul abuzului de drept. Oricât de abuzivă ar fi conduita titularului de drept ea nu interesează dreptul civil decât dacă victima este prejudiciată în mod injust. De la situaţia injustă a victimei se pleacă în analiza oricărui posibil abuz de drept astfel că şi răspunsul la întrebarea privind raţiunea pentru care el trebuie sancţionat este legat în primul rând de interesul victimei, cel care va impune un remediu, oricare ar fi el. Măsura remediului, reparaţie sau limitarea exerciţiului abuziv al dreptului, o va da, în primul rând, gravitatea rezultatului produs şi nu gravitatea faptei. Nu negăm acest din urmă criteriu dar va trebui să constatăm că el este doar uneori evocat şi doar în mod subsecvent.

Prin urmare, oricât de malefică ar fi intenţia titularului, evaluarea abuzului o vom face plecând de la urmări şi nu de la faptă, precum o face dreptul penal. Aşa se explică de ce, confruntată cu o cazuistică tot mai diversă şi mai nuanţată, jurisprudenţa califică drept abuzivă exercitarea unor drepturi fără a se preocupa de intenţia titularului. Procesul de inflaţie a prejudiciilor reparabile este astăzi o realitate palpabilă iar investigaţia privind decelarea intenţiei făptuitorului tot mai inutilă, imperativul reparaţiei fiind impus de caracterul injust al prejudiciului suferit de victimă. Astfel, jurisprudenţa franceză a calificat drept abuzivă edificarea de către un investitor a unui imobil cu 21 etaje într-o zonă în care un asemenea proiect a diminuat considerabil valoarea proprietăţilor vecine, fără a se reţine intenţia malefică a investitorului[54]. Apoi, noile criterii de calificare a abuzului de drept care constau în exercitarea dreptului fără un interes rezonabil şi suficient de legitim, deturnarea dreptului de la finalitatea pentru care a fost recunoscut, exercitarea excesivă, nerezonabilă a drepturilor sunt exprimări care se depărtează tot mai mult de intenţia titularilor unor astfel de drepturi. Simpla exercitare nerezonabilă a dreptului prin care se cauzează altuia un prejudiciu este suficientă pentru a fi sancţionată. Ele toate pot fi subsumate unui criteriu general de apreciere aplicabil tuturor ipotezelor de abuz de drept, disproporţia vădită între prejudiciul cauzat altuia şi avantajul obţinut de titularul dreptului, principiu care astăzi tinde să explice şi alte sancţiuni de drept civil.

Sensul acestei evoluţii este evidenţiat şi de o serie de soluţii normative privind  abuzul de drept care se depărtează în mod expres de la principiile răspunderii delictuale şi implicit de la fundamentul acesteia în chiar materia în care a fost consacrat, exercitarea dreptului de proprietate, unde se fac simţite tendinţe tot mai vizibile de obiectivizare a abuzului de drept. Ori de câte ori este invocată exercitarea abuzivă a dreptului de proprietate în raporturile de vecinătate, jurisprudenţa franceză nu mai motivează soluţiile pe dreptul răspunderii delictuale, aşa cum prin tradiţie am fost obişnuiţi, ci pe o “teorie nouă, independentă de răspunderea fondată pe greşeală şi pe abuzul de drept”[55], calificată de Anteproiectul francez de reformă a dreptului obligaţiilor şi al prescripţiei drept răspundere autonomă, ope legis[56], o răspundere obiectivă bazată pe risc şi nu pe vinovăţie, în care “prejudiciul singur crează obligaţia de a a fi reparat”[57]. Soluţia este reclamată de această dată de “echilibrul necesar între drepturile de proprietate, starea de vecinătate impunând anumite sacrificii fiecăruia dintre titulari”[58].

Aceeaşi soluţie o regăsim şi în noul nostru Cod civil la art. 630, în materia limitelor judiciare ale dreptului de proprietate privată, normă care, referindu-se la  depăşirea inconvenientelor normale ale vecinătăţii dispune la alin. 1 că “dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată poate, din considerente de echitate (s.n.) să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil”. Rezultă fără dubiu că ne aflăm în faţa unei noi ipoteze autonome de răspundere fundamentată, de această dată, pe echitate. Potrivit alin. 2 al aceluiaşi text, “în cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea desfăşurării activităţii prejudiciabile de către proprietar, instanţa poate încuviinţa desfăşurarea acelei activităţi.Cel prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri”.

Nevoia de proporţii preocupă în egală măsură, atât răspunderea delictuală cât şi cea contractuală[59] în căutarea eternului echilibru dintre părţi[60], văzut nu ca o ficţiune, aşa cum ne apare prezentat de teoria autonomiei de voinţă ci ca expresie a justiţiei contractuale şi a solidarismului contractual, ca o nouă filosofie a contractului.

Semnificative sub acest aspect sunt reglementările privitoare la clauzele abuzive. Astfel, Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privitoare la clauzele abuzive în contractele încheiate de consumatori prevede în art. 3.1 că buna-credinţă este unul dintre elementele de calificare a unei clauze drept abuzivă. Dreptul francez, belgian şi elveţian consideră că dezechilibrul semnificativ dintre prestaţii este suficient pentru a decide că o clauză este abuzivă. Potrivit art. L. 132-1 din Codul francez al consumului “sunt abuzive clauzele care au ca efect crearea, în detrimentul neprofesionistului sau al consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor din contract”.

Acelaşi criteriu îl regăsim şi în reglementarea dată de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, reluată în art. 79 din Legea privind Codul consumului[61], modificată prin Legea 161/2010[62], potrivit căreia “clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”. Alteori, dezechilibrul dintre prestaţii este suficient pentru a face ca o clauză să fie considerată abuzivă, aşa cum rezultă din art. 30 alin. 5 din Ante-proiectul intitulat ambiţios Codul european al contractelor, elaborat de privativiştii de la Pavia conduşi de profesorul italian Giuseppe Gandolfi, potrivit căruia “în contractele încheiate între un profesionist şi un consumator, în afară de regulile comunitare, sunt fără efect clauzele care n-au făcut obiect de negociere dacă ele crează în detrimentul consumatorului un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor decurgând din contract, chiar dacă profesionistul este de bună-credinţă”.

Cum se vede, principiul proporţionalităţii[63] tinde să devină un criteriu general pentru orice situaţie de conflict al unor interese contrare[64], fiind tot mai invocat de doctrina de drept civil. Ideea nu este nouă. Încă de la începutul secolului trecut François Geny afirma că “acest principiu care poate fi numit principiul echilibrului între interese, trebuie să orienteze, atât pe jurist, interpret a dreptului, cât şi organele legislative (…). Obiectivul organelor judiciare nu este altul decât acela de a da satisfacţia cea mai adecvată diverselor aspiraţii rivale unde justa conciliere apare ca necesară scopului social al umanităţii, ceea ce presupune a evalua forţa lor, a le cântări cu balanţa justiţiei în vederea asigurării preponderenţei celor mai importante după un criteriu social şi în final să se stabilească echilibrul eminamente dezirabil”[65]. Prin urmare, confruntarea are loc între interese şi nu între drepturi. Este ceea ce autorii unui tratat de drept civil francez au spus-o încă din anul 1930: “când două interese se află în conflict, ambele fiind protejate juridic fiind imposibil de conciliat, trebuie decis care dintre ele prevalează”[66].

Să nu uităm că teoria abuzului de drept a apărut într-o perioadă în care se considera că doar încălcarea unui drept poate antrena răspunderea delictuală, însuşi Codul civil fiind considerat  illo tempore “cod al drepturilor subiective”, doctrina clasică afirmând că “scopul art. 1382 este de a apăra drepturile omului în societatea civilă”[67]. În perioada interbelică reacţia dreptului în faţa încălcării simplelor interese s-a schimbat, jurisprudenţa pronunţând o serie de soluţii prin care a dispus repararea prejudiciului prin ricoşeu suferit de unul dintre concubini ca urmare a decesului partenerului. Practica a fost însuşită şi de instanţele noastre încă din anii 1960, dezdăunând atât pe concubină cât şi pe copiii născuţi în afara căsătoriei, dacă ei s-au aflat în întreţinerea victimei şi prestarea întreţinerii avea caracter de stabilitate, soluţii care au fost aprobate de doctrină[68].  Drept urmare, noul Cod civil prevede la art. 1359 că “autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv”. Prin urmare, oricare ar fi criteriile de apreciere a abuzului de drept, această teorie presupune luarea în considerare a interesului conceput ca principiu moderator. Din această perspectivă, însăşi sintagma “abuz de drept” ne apare astăzi depăşită pentru că nu doar drepturile subiective sunt susceptibile de abuz dar şi simplele interese protejate de lege, cele care astăzi, aşa cum am mai afirmat, se află într-un veritabil proces de inflaţie[69], bucurându-se doar de aparenţa unor drepturi subiective. Tot astfel, se poate abuza şi de o anumită situaţie, cum este abuzul de poziţie dominantă sau de simpla calitate care conferă titularului o putere oarecare. De aceea mai potrivită ni se pare formula generică “abuz de putere” adoptată de terminologia juridică olandeză.

Susţinem aşadar că în starea actuală a dreptului civil, abuzul de drept este un concept cu mult mai complex decât cel avut în vedere de promotorii teoriei care îi poartă numele şi că el nu-şi mai găseşte fundamentul unic în intenţia malefică a titularului, motiv pentru care se şi vorbeşte despre “plasticitatea”[70] acestuia. Sancţiunea abuzului de drept este cerută, în primul rand, de injusteţea prejudiciului suferit de victima care suportă efectele conduitei excesive în exercitarea unor interese legitime. Disproporţia vădită între avantajul titularului şi prejudiciul suferit de victimă este punctul de plecare în analiza remediului adecvat situaţiei injuste în care este plasată victima. Oricât de interesantă ar fi din perspectivă teoretică investigaţia psihologică spre a determina intenţia autorului, gradul de vinovăţie a acestuia, în practică, nimeni nu-şi propune o asemenea aventură, de cele mai multe ori imposibilă eo ipso. Buna-credinţă ne apare mai mult ca o justificare post factum a sancţiunii, care ne procură conştiinţa că n-am sancţionat un nevinovat. Instanţele se raportează la buna-credinţă a autorului, standard obiectiv de conduită, doar pentru a motiva hotărârea, moment ulterior luării deciziei de a sancţiona abuzul, măsura fiind de fapt impusă de caracterul injust al prejudiciului suferit de victimă.

Evident, afirmaţia nu trebuie generalizată, pentru că sunt şi situaţii în care abuzul de drept nu poate fi detaşat de intenţie sau de culpă[71] aşa cum se întâmplă în materia exercitării drepturilor procesuale. Astfel prin art. 182 alin. 1 pct. 1 din noul Cod de procedură civilă sunt inventariate asemenea fapte săvârşite cu rea-credinţă sancţionate cu amendă. Aici este avut în vedere exclusiv imperativul sancţionării conduitei indiferent de urmările acesteia. Pentru prejudiciile suferite de partea adversă, legea prevede posibilitatea distinctă a acordării de despăgubiri.

O concluzie privitoare la fundamentul abuzului de drept poate fi aceea că  nevoia respectării unui echilibru prin respectarea proporţiilor poate da un răspuns mai convingător la întrebarea de ce trebuie sancţionată exercitarea abuzivă a unui drept, fără a apela la explicaţii discutabile privind nevoia de reprimare a relei-credinţe sau a exercitării excesive şi nerezenabile, exprimări care nu au un conţinut suficient de clar. O asemenea explicaţie este deja o idee câştigată de dreptul contractual care poate explica astăzi tot mai multe dintre sancţiunile de drept civil: reducerea prestaţiilor în caz de leziune în contracte, adaptarea contractului în caz de impreviziune sau eroare esenţială, reducerea clauzei penale, sancţionarea clauzelor abuzive. Sunt soluţii noi menite să apere, în primul rând, interesele victimei, măsura reparaţiei dând-o, în primul rând întinderea prejudiciului suferit şi nu gradul de vinovăţie al titularului dreptului sau interesului exacerbat, acesta din urmă putând-o cel mult doar influenţa.

III. Abuzul de drept în noul Cod civil

Fiind o materie delicată şi controversată, pe larg dezbătută de jurisprudenţă şi doctrină, se simţea nevoia ca soluţiile legislative avansate să valorifice experienţa românească şi să exprime o concepţie proprie în fundamentarea lor. Constatăm însă că enunţul de la art. 15 din noul Cod civil potrivit căruia “niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe” este aidoma celui de la art. 7 din Codul civil Quebec[72], fiind preluată inclusiv forma negativă a exprimării normative.

Noile prevederi legale îmbrăţişează concepţia eclectică despre abuzul de drept, prima ipoteză evocând criteriul subiectiv prin trimiterea la scopul vătămării sau păgubirii altuia, ceea ce presupune raportarea la subiectivitatea autorului cât şi criteriul obiectiv prin raportarea exercitării excesive şi nerezonabile a dreptului la standardul bunei-credinţe.

În ce ne priveşte, supunem  atenţiei, în cele ce urmează, câteva observaţii.

1. Privite din perspective sistematizării materiilor supuse reglementării, principiul exercitării drepturilor cu bună-credinţă cât şi reversul acestuia, abuzul de drept, sunt două enunţuri normative incluse în Capitolul III intitulat “Interpretarea şi efectele legii civile” din Titlul preliminar “Despre legea civilă”.       Opţiunea legiuitorului român de a trata laolaltă interpretarea legii şi exercitarea drepturilor civile este discutabilă. Preocuparea autorilor acestor texte a fost aceea de a se alinia tendinţei generale a proiectelor europene de codificare a dreptului privat care plasează buna-credinţă în cadrul dispoziţiilor generale, aşa cum o găsim înscrisă în art 1.7, printre “prevederile generale” din Principiile Unidroit sau în art. 1:101 din Principiile Lando, ca o îndatorire generală, numai că asemenea proiecte vizează dreptul contractelor, unde buna-credinţă este un principiu de conduită contractuală, în timp ce Codul civil din Quebec, modelul actualei reglementări, plasează enunţul privitor la abuzul de drept în cadrul persoanelor şi anume în materia “folosinţei şi exerciţiului drepturilor civile” şi nicidecum la interpretarea legii. Singurul enunţ normativ care, deşi priveşte exercitarea drepturilor, are putea avea legătură cu interpretarea legii şi efectele ei este cel de la art. 26 noul Cod civil, cel potrivit căruia “drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege”. În mod paradoxal însă, această normă este plasată, de această dată, în cadrul persoanelor. Or, într-o succesiune logică a enunţurilor, recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor civile ar fi trebuit să fie premiza de la care se pleacă pentru ca, prin norme subsecvente, să se prevadă condiţia sub care asemenea drepturi şi libertăţi sunt ocrotite şi garantate, adică tocmai exercitarea lor cu bună-credinţă urmând ca abia apoi să fie prevăzută interdicţia abuzului de drept. Toate aceste norme, deşi sunt instituite prin lege,  privesc persoanele şi nicidecum interpretarea şi efectele legii civile.

2. Ca şi modelul avut în vedere, noul Cod civil contrapune abuzul de drept bunei-credinţe, văzută ca un principiu general de conduită. Deşi  face parte din cei câţiva termeni avansaţi în cadrul dispoziţiilor generale privind interpretarea şi efectele legii civile, alături de libertatea de a dispune, vinovăţie, eroarea comună şi invincibilă, deşi este anunţată prin denumirea marginală a normei de la art. 14 alin. 1 noul Cod civil, buna-credinţă nu este definită.  Potrivit normei la care ne referim, “persoanele fizice şi persoanele juridice participante la raporturile juridice civile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”, în timp ce la alin. 2 se prevede că “buna-credinţă se prezumă până la proba contrară”. După ce este fixat acest principiu de exercitare a drepturilor civile, noul Cod civil face o serie de trimiteri în exces la buna-credinţă. Astfel, deşi la art. 1170 se prevede că “părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale”, la art. 1183 alin. 2 se reia aceaşi dispoziţie potrivit căreia “partea care se angajează într-o negociere este ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe”, după care, la alin. 3 şi 4 ale acestui ultim text, buna-credinţă este succesiv invocată în cazul negocierii fără intenţia încheierii contractului precum şi când partea iniţiază, continuă sau rupe negocierile[73].

3. Potrivit enunţului de la art. 15 noul Cod civil două sunt ipotezele abuzului de drept: exercitarea unui drept în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul şi exercitarea dreptului în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe. Acest enunţ nu este pus de acord cu norma imediat următoare, cea de la art. 16, care defineşte un alt termen nou introdus, „vinovăţia”[74]. Or, dacă s-a găsit de cuviinţă că şi în dreptul civil ar fi necesară raportarea la ceea ce penaliştii numesc latura subiectivă a infracţiunii, idee nefericită în opinia noastră, atunci întreaga răspundere civilă cât şi abuzul de drept ar fi trebuit definite în termenii noului concept introdus. În fapt însă, termenul “vinovăţie” îndeplineşte un simplu rol decorativ fără să fie pus în acord cu reglementările de fond. Dacă ar fi existat o asemenea preocupare s-ar fi constatat că exercitarea unui drept “în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul” caracterizează doar intenţia directă, când, potrivit art. 16 alin. 2 din noul Cod civil, prima teză, “autorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei”. Numai că astfel ar urma să considerăm că cel care nu urmăreşte rezultatul faptei dar acceptă producerea acestuia nu săvârşeşte abuzul de drept, ceea ce este evident eronat. Dacă abuzul de drept este prezent chiar şi când exercitarea dreptului este excesivă şi nerezonabilă, ipoteză străină intenţiei şi care caracterizează doar culpa, aşa cum este definită de art. 16 alin. 3 din noul Cod civil, acceptarea rezultatului vătămător de către titularul dreptului n-ar putea scăpa sancţiunii, pentru că ea implică tocmai un exerciţiu nerezonabil al dreptului.

4.O prevedere care readuce în discuţie abuzul de drept este cea de la art. 1353 noul Cod civil potrivit căreia “cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care a săvârşit fapta cu intenţia de a-l vătăma pe altul”. Acest enunţ este criticabil pentru următoarele motive:

– mai întâi, exprimarea standard în materia răspunderii, de la Ulpian încoace, are în vedere  “prejudiciul cauzat altuia” (alterum non laedere) şi nu orice prejudiciu, pentru a nu se înţelege că poate fi vorba şi de prejudiciile cauzate sieşi;

– includerea exerciţiului drepturilor printre cauzele exoneratoare de răspundere, alături de forţa majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau a terţului, este mai mult decât discutabilă. Doctrina califică exerciţiul drepturilor ca o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei pentru că “paguba pricinuită în exerciţiul unui drept nu angajează răspunderea, căci actul de exerciţiu al unui drept nu poate fi ilicit”[75]. Neconstituind de plano un delict, nu ne aflăm într-o ipoteză de răspundere, acesta fiind şi înţelesul adagiului qui suo iure utitur neminem laedit. Cauzele exoneratoare  operează post factum, când sunt întrunite toate condiţiile specifice răspunderii;

enunţul normei de la art. 1353 noul Cod civil are şi alte carenţe de exprimare: în primul rând, norma nu poate avea în vedere un exerciţiu generic al tuturor drepturilor titularului; chiar dacă ne aflăm în faţa unui principiu, el vizează un caz particular, acela în care titularul dreptului cauzează altuia un prejudiciu, ceea ce nu se poate întâmpla decât atunci când exercită un drept al său; dimpotrivă, dacă s-ar avea în vedere drepturile titularului, în general, atunci corect era să vorbească de prejudiciile astfel cauzate; apoi, deşi exerciţiul dreptului este calificat drept cauză exoneratoare de răspundere, norma ne spune că titularul “nu este obligat să îl repare” (prejudiciul, s.n). Or, cauzele exoneratoare privesc răspunderea nu doar repararea prejudiciului. Într-o materie atât de gingaşă precum abuzul de drept, termenii juridici ar fi trebuit aleşi cu mai multă rigoare pentru a nu lăsa loc confuziilor. Afirmaţia potrivit căreia “a răspunde înseamnă a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil”[76], nu mai este actuală astăzi.  Răspunderea civilă este doar unul dintre mecanismele juridice menite să asigure repararea prejudiciilor. Alături de ea au fost instituite multe alte tehnici de indemnizare a victimelor, printre care asigurările în plină ascensiune, fondurile mutuale, de garanţie etc. astfel că repararea prejudiciilor injuste  nu mai înseamnă doar a răspunde;

-în fine, o simplă afirmaţie potrivit căreia cel care îşi exercită un drept nu este obligat să repare prejudiciul astfel cauzat pare să consacre un drept de a păgubi pe altul, ceea ce este inacceptabil. Enunţul este mult prea general şi în egală măsură temerar pentru că nu poate privi orice drept exercitat în orice condiţii. Bunăoară, drepturile discreţionare, deşi tot mai restrânse, nu sunt totuşi susceptibile de abuz.

5. Distincţia introdusă de autorii textului între “a vătăma” şi “a păgubi” pe altul nu este justificată. Dacă în limbajul obişnuit vătămarea evocă de cele mai multe ori leziunile fizice, în limbaj juridic vătămarea (leziunea) poate fi atât morală cât şi patrimonială, aceasta din urmă fiind, potrivit art. 1221 noul Cod civil, chiar o cauză distinctă de anulare a contractului pentru disproporţia vădită între prestaţiile contractuale. Potrivit  Dicţionarului explicativ al limbii române cuvântul “vătămare” înseamnă,  printre altele şi daună, deteriorare, pagubă. Chiar noul Cod civil, când se referă la exerciţiul drepturilor ca o cauză de exonerare, prin art. 1353, mai sus analizat, exceptează de la exonerarea de răspundere pe  cel care “a săvârşit fapta cu intenţia de a vătăma pe altul”. Or, este evident că aici, prin vătămare legiuitorul are în vedere în primul rand  păgubirea. De altfel, deşi o asemenea distincţie apare într-o normă cu valoare de principiu, n-o mai regăsim reluată în niciun alt text normativ subsecvent. Astfel, în materia apărării drepturilor nepatrimoniale exprimarea de uz este “lezarea sau ameninţarea” acestora iar la răspunderea civilă este vizată “cauzarea de prejudicii”, contrar unei exigenţe a normelor de tehnică legislativă privind unitatea terminologică, ceea ce ar fi presupus ca aceleaşi noţiuni să fie exprimate prin aceeaşi termeni[77].

IV. Propuneri de modificare a reglementării noului Cod civil privitoare la abuzul de drept

Pretenţia avansării de soluţii într-o materie atât de discutată cum se dovedeşte a fi abuzul de drept, poate fi suspectată de o mare temeritate. Şi totuşi, pentru că ne-am permis o privire critică a noii reglementări a acestei materii, este de datoria noastră să sugerăm câteva modificări ale noii acesteia, în considerarea evaluării pe care am făcut-o în cele ce preced.

1. Norma de la art. 14 din noul Cod civil n-ar trebui să poarte denumirea marginală “buna-credinţă” pentru cel puţin două motive: primul, pentru că odată nominalizată, buna-credinţă ar trebui definită, ceea ce implică reale dificultăţi, date fiind valenţele multiple ale acestui concept important de drept civil care poate fi definită ca regulă de conduită…; al doilea motiv are în vedere că enunţul actual al normei nu se referă exclusiv la buna-credinţă ci şi alte două standarde, chiar mai importante în dreptul civil, ordinea publică şi bunele moravuri.

2. Fiind vorba de modul civiliter de exercitare a drepturilor şi executare a obligaţiilor, aşezarea normei n-ar trebui localizată la interpretarea şi efectele legii ci în cadrul dispoziţiilor generale din materia persoanelor, ca o normă subsecventă principiului enunţat la art. 26 din noul Cod civil privind recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor civile. Şi cum această din urmă normă are în vedere atât drepturile civile cât şi libertăţile civile, pentru consecvenţa terminologică norma pe care o analizăm ar urma să fie denumită “exercitarea drepturilor şi libertăţilor civile”.

3. Pentru identitate de motive şi enunţul privind abuzul de drept ar trebui plasat în continuarea primelor două norme mai sus analizate, cele care fixează cadrul general al exercitării drepturilor şi libertăţilor civile, tot printre dispoziţiile generale aplicabile persoanelor şi nu în cadrul interpretării şi efectelor legii civile. Includerea enunţului privind abuzul de drept printre alte definiţii era potrivită doar dacă noul Cod civil şi-ar fi propus să definească principalii termeni de uz ai acestei ramuri de drept şi nu doar pe cei câţiva fără să rezulte şi criteriul selecţiei lor.

4. Cât priveşte enunţul propriu zis al normei de la art. 15 din noul Cod civil, el putea avea o formă afirmativă şi nu negativă. O formulă posibilă ar fi următoarea: “exercitarea excesivă şi nerezonabilă a dreptului, contrar exigenţelor bunei-credinţe, constituie abuz de drept”.

5. Abrogarea normei de la art. 1353 din noul Cod civil al cărui enunţ este de natură să introducă o serie de confuzii între cauzele exoneratoare de răspundere şi cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei.

* * *

ABSTRACT

Unul dintre adagiile care aspiră la eternitate este cel care ne spune qui suo iure utitur neminem laedit. De-a lungul timpurilor el a fost invocat în sensuri diferite: în timp ce adepţii drepturilor absolute l-au interpretat în litera lui, în sensul atotputerniciei drepturilor individuale, promotorii drepturilor relative susţin că drepturile unuia sfârşesc acolo unde încep drepturile altuia, astfel că cel care îşi exercită excesiv propriul drept săvârşeşte un abuz de drept. Cât priveşte explicaţia sancţionării lui, teoria clasică îl asimilează răspunderii delictuale, fundamentată pe cenzura morală a conduite. Între timp, tot mai multe ipoteze ale acesteia se detaşează de culpă. Noul Cod civil receptează parţial aceste tendinţe, rămânând prizonierul culpei ca fundament al răspunderii civile.  Studiul de faţă îşi propune să examineze critic soluţiile juridice avansate de noua reglementare, încercând să explice sancţiunea abuzului de drept pe alte idei decât imperativul sancţionării conduitei vinovate a titularului.

Cuvinte cheie: abuz de drept, bună-credinţă, moralizarea contractului, solidarismul contractual, exonerare de răspundere.


[1] Potrivit acestuia praecepta iuris sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere et suum cuinque tribuere. Ele pot fi considerate trei imperative morale pe care se sprijină întregul edificiu al dreptului.

[2] Altă variantă a acestui adagiu, atribuită, de această dată, lui Gaius, ne spune nullus videtur dolo facere

[3] Fr. Terre, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Paris, Éd. Dalloz, 10e édition,  2009, p. 749

[4] A. Colin, H. Capitant, Cours élémantaire de droit civil français, tome deuxième, huitième edition, Paris, Éd. Librairie Dalloz, 1933, p. 187

[5] Ibidem

[6] H., L. Mazeaud, Traité théorique et pratique de la responsabilité civile delictuelle et contractuelle, tome premier, troisième edition,  Éd, Librairie du Recueil Sirey, 1938, p. 604

[7] L. Josserand, De l’abus de droits, Paris, Éd. Rousseau, 1905, De l’esprit des droits et de leurs relativité, Paris, Éd. Dalloz, 1927,

[8] L. Josserand, Cours de droit civil positif français, Éd. Librairie du Recueil Sirey, 1930, p.206

[9] Ibidem

[10] L. Josserand, apud S. Carnal, La construction de la responsabilité civile, Paris, Éd.  Presses Universitaires de France, 2001, p. 175

[11] M. Planiol, Traité  élémentaire de droit civil, tome deuxième, Paris, Éd. Librairie Générale de droit et de

Jurisprudence,  1909, p. 286

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Bucureşti, Ed. Naţională,1929,  p. 761

[15] A se vedea R. Beudant, H. Capitant, A. Colin, J. Charmont, M. Deslandres, P. Fournier, E. Gaudement, F. Geny, A. Le Poittevin, P. Lerebours-Pigeonnière, C. Massigli, E. Meynial, L. Michoud, A. Tissier, Loeuvre juridique de Raymond Saleilles, Paris, Éd. Librairie Nouvelle de Droit et de Jurisprudence, Arthur Rousseau, 1914, p. 281 şi urm.

[15] G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1925, p.

[16] G. Ripert, La règle morale dans les obligations civiles, Paris, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1925, p. 171

[17] Receptarea acestei teorii în legislaţiile europene s-a făcut diferit. Codul civil german (BGB) îmbrăţişează concepţia subiectivă. Norma de la §226 dispune că “exerciţiul unui drept este ilicit dacă are ca scop unic cauzarea unui prejudiciu altuia”. Sunt şi reglementări care doar în aparenţă adoptă concepţia subiectivă. Astfel, Codul civil elveţian prevede la art. 2 că “fiecare este ţinut să exercite drepturile şi să execute obligaţiile potrivit regulilor bunei-credinţe” iar la alin. 2 se prevede că “abuzul manifest al unui drept nu este protejat de lege”. Codul civil portughez dispune la art. 334 că “exerciţiul unui drept este nelegitim când titularul său excede în mod manifest limitelor impuse de buna-credinţă sau de scopul social şi economic al acestui drept”. În aceste din urmă exemple criteriul de referinţă nu mai este intenţia titularului ci standardul obiectiv pe care îl reprezintă buna-credinţă şi scopul declarat al dreptului exercitat.

[18] A se vedea în acest sens Ph. Stoffel-Munck, L’abus dans le contrat, essai d’une théorie, Paris,  Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence,  2000

[19] Pentru detalii, a se vedea H., L. Mazeaud, op. cit. p. 622 şi următoarele

[20] J. Goicovici, Dicţionar de dreptul consumului, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010, p. 1

[21] G. Boroi, Drept civil. Parte generală. Persoanele. Ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2008, p. 89

[22] C. Bîrsan, op. cit., p. 181

[23] I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil , ediţia a 2-a, Cluj-Napoca,  Ed. Colecţia Universitaria. Sfera Juridică, .2008, p. 315

[24] Termenul “culpă” are aici semnificaţia faptei săvârşită atât cu intenţie cât şi din culpa propriu-zisă

[25] Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Bucureşti, Ed. Socec, 1943, p 93

[26] D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Bucureşti, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, 1981, p. 114

[27] E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil, vol. I. Partea generală, Bucureşti, Ed. C.H.Beck, 2006, p. 117

[28] Ibidem

[29] Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a XI-a revizuită şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă,  Bucureşt, Ed. Universul Juridic, 2007, p. 87

[30] I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p.  66, I. Dogaru, N. Popa, D.C. Dănişor, S. Cercel, Bazele dreptului civil. Volumul I. Teoria generală, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2008, p. 827, D. Gherasim, op. cit., p. 115

[31] D. Gherasim, op. cit. p. 105

[32] D. Mazeaud, “Loyauté, solidarité, fraternité: la nouvelle devise contractuelle?, in L’avenir du droit, Mélange en homage à François Terré, Paris, Éd. Presses Universitaires de France, 1999, nr. 6, p. 608

[33] Formula completă este Entre le fort et le faible, entre le riche et le pauvre, entre le maître et le serviteur, c’est la liberté qui opprime et la loi qui affranchit. Aparţine avocatului francez, prelat şi orator, Henri Lacordaire ( 1802-1861)

[34] B. Fauvarque-Cosson, D. Mazeaud, Terminologie contractuelle commune. Projet de cadre commune de reference, Paris, Association Henry Capitant des Amis de la Culture Juridique Française, Societé de Législation Comparé, 2008,  p. 247

[35] Ibidem

[36] Ibidem, pp. 23-27

[37] D. Gherasim, op. cit., p. 24

[38] Ibidem, pp. 23-27

[39] I. Dogaru şi colaboratorii, Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Bucureşti, Ed. Allbeck, 2002, p. 4

[40] B. Fauvarque-Cosson, D. Mazeaud, op. cit., p. 258

[41] Le spunem “îndatoriri” pentru că ele nu sunt obligaţii propriu-zise. În timp ce obligaţia are un obiect determinat, îndatorirea priveşte atitudinea de loialitate, de bună-credinţă, de colaborare a părţilor, are un caracter abstract şi vizează principii de conduită, o anumită mentalitate sau şi mai general, o stare de spirit a contractului, o etică a acestuia, care nu se rezumă la un gest concret, constituindu-se în veritabile “directive”, cum recent au fost numite de un autor francez preocupat de reforma dreptului contractelor (Ph. Stoffel-Munk, Les sources des obligations, în volumul Pour une réforme du droit des contrats, sous la direction de Fr. Terré, Éd. Dalloz, 2009, pp. 67-70). Altfel spus, asemenea  “obligaţii“ nu sunt datorii care se plătesc ci datorii de urmat. Pentru detalii, a se vedea S. Neculaescu, Noul Cod civil, între tradiţii şi modernitate a discursului juridic normativ, Dreptul nr. 12/2010. Cum însă noul Cod civil le califică “obligaţii”, vom respecta această terminologie.

[42] Raportarea la acest standard impus părţilor pentru perioada negocierilor precontractuale are ca origine teza exprimată încă din anul 1861 de Rudolf von Ihering privind culpa in contrahendo, cea care constă în încălcarea de către una dintre părţi a îndatoririi de sinceritate şi de bună-credinţă, exigenţe care, pentru prima dată au fost codificate de Codul civil italian din 1942 (art. 1337: “Le parti, nello svolgimento delle trattative e nella formazione del contratto devono comportarsi secondo buona fede”). În ce priveşte negocierea fără intenţia de a încheia contractul, art. 2.1.15 pct. 3 din Principiile Unidroit prevede că ”este de rea-credinţă, în particular, partea care începe sau continuă negocierile atunci când nu intenţionează să ajungă la o înţelegere cu cealaltă parte”.

[43] O asemenea obligaţie o găsim în §254 alin. 2 din Codul civil german (BGB), art. 1227 alin. 2 Codul civil italian, art. 300 din Codul civil elen.

[44] A. Sériaux, Droit des obligations, 2 édition, Éd. Presses Universitaires de France, 1998, nr. 55

[45] Ibidem

[46] Ibidem

[47] Cr. Jamin, “Pledoyer pour le le solidarisme contractuel”, in Le contrat au début de XXI-e siècle. Études offerts à Jacques Ghestin, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence,  Paris, 2001, p. 441

[48] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, Éd. Defrénois Lextenso edition, 4e edition, Paris, 2009, p. 369

[49] Jean Carbonnier, Les obligations, 22e éd., Paris, Éd. Presses Universitaires de France, 2000, p.227

[50] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., nr. 42, p. 44

[51] D. Mazeaud, Solidarisme contractuel et realisation du contrat, in Le solidarisme, op. cit., pp. 58-59

[52] La nouvelle crise du contrat, Actes d’un colloque du 14 mai 2001, à l’Université de Lille, sous la direction de Ch. Jamin, D. Maseaud, Dalloz, 2003

[53] J. Ghestin,  L’utile et le juste dans les contrat , D. 1982. c. 1.

[54] J. Flour, J.L. Aubert, É. Savaux, Droit civil. Les obligations. 2. Le fait juridique, 13e édition, Paris, Éd. Sirey, 2009, p. 144

[55] É Malaurie, Droit des obligations, op. cit.  p. 58

[56] Art. 1361, Avant-projet du reforme du droit des obligations et du droit de la prescription: “Le propriétaire, le détenteur ou l’exploitant d’un fonds, qui provoque un trouble excédant les inconvénients normaux du voisinage, est de plein droit responsable des conséquences de ce trouble

[57] J. Flour, J.L. Aubert, É. Savaux, op. cit., p. 145

[58] Ibidem

[59] Ph. Stoffel-Munck, L’abus dans le contrat, essai d’une théorie, Paris, Librairie Générale de droit et de Jurisrudence, 2000

[60] A se vedea L. Fin-Langer, Léquilibre contractuel, Paris, Librairie Générale de droit et de Jurisrudence, 2002

[61] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I-a, nr. 497/19 iulie 2010

[62] Publicată în Monitorul Oficial nr. 497/19 iulie 2010

[63] A se vedea S. Le Gac-Pech, La proportionnalité en droit privé des contrats, Paris, Librairie Générale de droit et de Jurisprudence, 2000

[64] Th. Léonard, Conflits entre droits subjectifs, libertés civiles et interets légitimes. Un modèle de resolution basé sur l’oposabilité et la responsabilité civile, Bruxelles, Éd. Larcier, 2005

[65] Fr. Geny, Méthode d’intérpretation et sources en droit privé positif : essai critique, Librairie Générale de droit et de Jurisprudence, Paris, 1919, 2e éd. t. II, p. 173

[66] M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, Paris, Éd. Librairie Générale de droit et de Jurisrudence, 1930, p. 785

[67] Laurent, Principes de droit civil, t. 20, 1887, p. 423

[68] C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a IX-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 146-147

[69] X. Pradel, Le prejudice dans le droit civil de la responsabilité, Éd. Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2004, p. 3

[70] Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, op. cit. p. 55

[71] Reglementarea dată de noul Cod de procedură civilă în materia abuzului de drept procesual civil reprezintă încă un argument pentru opinia potrivit căreia abuzul de drept poate fi săvârşit nu doar cu intenţie ci şi din culpă.

[72] “Aucun droit ne peut être exercé en vue de nuire à autrui ou d’une manière excessive et déraisonnable, allant ainsi à l’encontre des exigences de la bonne foi”.

[73] Invocată în exces în faza precontractuală, buna-credinţă lipseşte într-o materie importantă a contractului, interpretarea, omisiune pe care o regăsim şi în Codul civil al Quebec. Dimpotrivă,  Principiile Unidroit (art. 4.8 lit.c) şi  Principiile Lando (art. 5:102 lit. g), trimit în mod expres la exigenţele bunei-credinţe în cadrul interpretării în contracte.

[74] În mod paradoxal, deşi introducerea termenului “vinovăţie” în limbajul juridic civil este motivată de uniformizarea terminologiei juridice la nivelul sistemului de drept, rezultatul obţinut este un veritabil haos terminologic chiar la nivelul noului Cod civil. În varianta Proiectului noului Cod civil adoptată de Senat la 13 09 2004 nu se vorbea de vinovăţie, termenul fiind impus în forma finală a Codului, fără însă a se modifica şi textele subsecvente care în mod firesc ar fi trebuit să facă trimitere la vinovăţie şi nu doar la culpă. Aşa se explică de ce în materia răspunderii pentru fapta proprie, art. 1358 noul Cod civil se referă la „criterii particulare de apreciere a culpei” şi nu ale vinovăţiei, cum s-ar fi cuvenit. Tot astfel, după ce noul Cod civil ne spune la art. 16 alin. 1 că “dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă”, când se referă la răspunderea contractuală, unde este introdusă o altă sintagmă nefericită, „vinovăţia debitorului”, enunţul normei de la art. 1547 noul Cod civil ne spune că “debitorul este ţinut să repare prejudiciile cauzate din culpa sa. Fie-ne îngăduit să întrebăm pe autorii acestor texte: de prejudiciile cauzate cu intenţie cine răspunde? Un exemplu şi mai grăitor pentru lipsa de coerenţă a noilor texte, necorelate între ele, îl reprezintă art. 1371 noul Cod civil privitor la culpa comună şi la concursul culpei cu alte cauze exoneratoare. Examinând textele celor două alineate vom avea să constatăm că, de fapt ele impun criterii de stabilire a despăgubirilor în raport de contribuţia cauzală a victimei, a autorului şi a cauzelor de exonerare. Textul este de inspiraţie franceză unde greşeala încorporează fapta. Şi că este aşa rezultă, cu puterea evidenţei, din aceea că, referindu-se la “culpa comună”, alin. 1 al art. 1371 noul Cod civil se referă la situaţia în care „victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului..”, ceea ce este un non sens,  pentru a nu mai vorbi de faptul că, aşezând culpa alături de “alte cauze exoneratoare” textul are în vedere fapta autorului şi nu culpa propriu-zisă, cum, de această dată, rezultă în mod expres din text…

[75] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 162. În acelaşi sens,  C. Bîrsan, op. cit., p. 181, L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 366

[76] I. Albu, V. Ursa, Răspunderea civilă pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 24

[77] Potrivit art. 35 din Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Legea nr. 24/2000, republicata in 2004 “aceleaşi noţiuni se exprimă prin aceeaşi termeni

Anunțuri
Published in: on Ianuarie 11, 2011 at 18:47  Lasă un comentariu  

The URI to TrackBack this entry is: https://sacheneculaescudotcom.wordpress.com/2011/01/11/ambiguitati-ale-teoriei-abuzului-de-drept/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: